Săptămâna a început mai bine decât mă aşteptam. M-am trezit într-un pat perfect şi o căldură plăcută mă învăluia. Nu era al meu şi am zâmbit de fericire. Soarele intra printre jaluzele, cu toate că se anunţase o zi ploioasă. Cu un zâmbet sincer şi somnoros, m-a condus până la uşă, în pijamale, şi ne-am privit în ochi. Fusese din nou un gentleman, iar eu m-am bucurat că aveam o faţă tare drăguţă; şi ce dacă dormisem doar 3 ore!
Încercând să îmi ascund privirea somnoroasă sub lentilele maronii ale ochelarilor de soare, am fugit spre dulapul cu bunătăţi cosmetice şi m-am refugiat în baie cu o trusă îndesată cu produse “must use”: anticearcăn, fond de ten, preferabil iluminator, un fard contrastant cu topul uşor şifonat, mascara, blush, gloss discret, dar uşor de observat, şi o mulţime de pensule şi bureţei menite să îmi facă machiajul cu ochii inchişi ceva mai uşor de realizat.
Îmi repet că nu am să mai fac asta niciodată, când stiu că trebuie să fiu de dimineaţă la birou… Umplu cana cu cafea delicioasă, decolorată puţin de laptele dulceag, şi merg să socializez la o ţigară de dimineaţă cu colegii fumători şi extrem de vorbăreţi.
Notă: dacă până acum nu v-aţi dat seama unde lucrez şi care este acest job minunat ce îmi oferă acces la un dulap mare, plin cu cele mai noi produse cosmetice de pe piaţă, atunci lăsaţi-mă să vă lămuresc. Este vorba de etajul 12, în banca de la geam, la Avon.
Meetinguri, încă de dimineaţă, şi mailuri noi ameninţătoare şi înroşite în inbox mă conduc spre rutina zilnică şi extrem de placută de la birou. Verific agenda şi lista de “to do” pe care mă încăpăţânez să o ţin pe un carneţel pe care-l rătăcesc adesea pe birou.
Ziua a trecut fermecător şi agitată, aşa cum îmi place, dar special! Simţeam nişte fluturi coloraţi în stomac ce îmi gâdilau simţurile cu gândul la weekend-ul trecut. Două nopţi şi două zile am încercat să găsesc evenimentul perfect de ieşit din casă.
Un concert electro la Palatul Ghika, o petrecere privată împreună cu persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, dar cu care te imprieteneai la primul cocktail, într-un apartament minimal retro din micul Paris, unde muzica îţi incită simţurile în cel mai plăcut mod posibil. De la bulinele din tavan şi barul din bucătărie, unde un barman simpatic îţi intindea un mojito mentolat, totul te îmbia la voie bună. Cireaşa de pe tort sunt cei 3 “păzitori” ai petrecerii şi, totodată, sufletul ei.
Weekend-ul trecut am învăţat că mereu trebuie să am în geantă o trusă de prim ajutor cosmetic. Ca la o petrecere restrânsă cu prieteni despre care ştii şi vezi că sunt acolo cu acelaşi scop ca şi tine, muzica şi oamenii, şi, când nu cunoşti pe nimeni, e mai bine să iei un taxi spre casă, decât să adormi adânc pe unul din baloanele confortabile ce colorau camerele.
Închei povestea mea de weekend şi mă prezint. Eu sunt EA, fata care îşi trăieşte visul, departe de casă, într-un oraş numit pe vremuri Micul Paris. Fata cu buletin de Bucureşti. După mulţi ani, încă mai trăiesc intens fiecare clipă într-un oraş în care astăzi vezi femei drăguţe pe tocuri şi platforme ameţitoare şi bărbaţi cu sacouri neşifonate, parfumaţi şi cu tunsoari îngrijite. Observi cum îşi verifică telefoanele căutând curioşi pe Facebook ce au făcut prietenii lor aseară. Fug spre joburile lor fabuloase prin mulţime şi trafic. Şi atunci te gândeşti dacă şi tu îţi doreşti să fii aici! Eu am spus “da”.
Cum am “făcut rost” de un buletin de Bucureşti? O să vă povestesc altă dată. S-a întâmplat să-l întâlnesc tot într-un weekend.
În septembrie anul trecut am acceptat dorinţa fiului meu de a-i lua un animal de companie. Am ales ca noul membru al familiei să fie un porcuşor de Guineea. Ne-am îndrăgostit de Astra de la prima vedere, pentru că era cea mai drăguţă şi energică dintre toţi prietenii ei de la pet shop. Condiţia a fost ca fiul meu de 12 ani să aibă grijă de ea şi a acceptat fără să stea pe gânduri.
Într-adevăr, în primele săptămâni era foarte responsabil cu toate activităţile care includeau curăţenie, mâncare şi apă. Era conştient că viaţa cuiva depindea de el în fiecare zi. Când mai uita, mă ocupam eu sau soţul meu. Peste doar câteva luni, Astra a devenit exclusiv animalul meu de companie, pentru că între timp fiul meu şi-a găsit altă pasiune cu mult mai zgomotoasă: chitara electrică.
Din când în când, îşi mai aminteşte s-o încânte pe Astra cu bunătăţi: morcov, ardei sau măr, şi o piaptăna – lucruri pe care Astra le apreciază mult mai mult decât curăţenia ireproşabilă din căsuţa ei, mâncarea sau apa zilnică. Cu siguranţă generaţiile tinere ştiu ce e mai important…
Ca orice mamă, vă voi spune că am cel mai frumos și inteligent copil. Sau poate nu. Mai degrabă o să vă povestesc despre experiențele mele cu el, despre conversațiile spumoase și umorul aferent acestora. Pentru că trăiește înconjurat de oameni veșnic grăbiți și agitați și parțial uituci – eu fiind exponentul principal – și el se grăbește atunci când vrea să-ți povestească ceva, iar de agitație nici nu mai poate fi vorba.
Într-o seară, stând de vorbă, și-a amintit ceva. Inspirat fiind de reminderele mele de pe frigider, și-a luat din sertarul plin ochi cu creioane, carioci, acuarele si planșe de desen o agendă și un creion. L-am întrebat ce vrea să scrie și mi-a răspuns că vrea să-și noteze lucrul pe care și l-a amintit, ca să nu uite dimineața să îl spună cui vroia. În consecință, m-a rugat să-i dictez pe litere mesajul. ”Să nu uit” – asta a scris. Am zâmbit cu gândul la ”Să nu uiți, Darie” și la faptul că, până a doua zi, chiar dacă și-a lăsat agenda deschisă pe măsuță, va fi uitat și el, voi fi uitat și eu despre ce era vorba.
Ce nu uită în schimb niciodată este să-și arcuiască genele neverosimil de lungi și să mă întrebe seară de seară cu un glas mieros dacă știu ce problemă are el. Eu știu ce ”probleme” are, dar îmi place să-l tachinez și îl întreb: ”Vrei să locuim cu toții, părinți, bunici, într-o singură casă mare?”. El dă din cap aprobator și continuă: și asta, dar problema mea în seara asta – și, aș continua eu, cam în toate serile – este că vreau să dorm în patul mare. Eu glumesc, spunându-i că se pare că dorința cu patul mare a devenit mai importantă decât cealaltă. El stă, se gândește și, după câteva clipe de ezitare, se uită la mine mirat și oarecum dezaprobator: Raluca, păi eu sunt prost să vreau asta cu casa mare cu toată lumea, când știu că nu se poate, pe când să dorm în patul mare încă se mai poate?
Acum câţiva ani, când eram doar o puştoaică şi răsfoiam pe sub bancă broşura Avon, eram foarte curioasă şi entuziasmată să vizitez fabrica Avon din România. Mai târziu am aflat că Avon nu are fabrică în România, ci doar birouri administrative şi un centru operaţional. Primul sediu Avon pe care l-am vizitat a fost cel din Lahovari. Pentru mine era o locaţie centrală de unde puteai să îţi ridici comanda în 24 de ore. Dar ce se ascundea dincolo de recepţia elegantă? Centrul Express Lahovari a fost primul sediu Avon din România. Timp de câţiva ani aici îşi desfăşurau activitatea 3 departamente (Marketing, Sales şi Sales Support), respectiv 24 de angajaţi. În 2004, a fost inaugurat Centrul Express Lahovari şi era locul în care Reprezentanţii Avon beneficiau de următoarele servicii: plasarea comenzilor online, livrarea în 24 de ore a comenzilor şi participarea la cursuri de frumuseţe.
În 2012, după o investiţie de 70.000 USD, acest sediu îmbracă haine noi şi devine Avon, the Beauty & Business Center, oferind echipelor de vânzari din Bucureşti un spatiu dedicat sesiunilor demonstrative şi teoretice de beauty şi cursurilor de dezvoltare personală şi profesională.
Cu ocazia acestei inaugurări, departamentul de PR a organizat două evenimente. Unul dedicat presei de business şi unul dedicat presei de beauty & health şi aniversării celor 20 de ani de inovaţie Anew. Cei peste 40 de participanţi au aflat direct de la Răzvan Diraţian, General Manager Avon România şi Moldova, şi de la Raluca Kişescu, Director de Marketing Avon România şi Moldova, povestea brandului Avon în România şi a brandului Anew în lume.
Am sărbătorit cu tort şi şampanie şi ne-am distrat alături de prietenii noştri în cel mai colorat sediu Avon din ţară.
P.S.: Dacă vreţi să vă convingeţi cu ochii voştri, vă aşteptăm în vizită! Adresa noastră este Str. George Enescu nr. 36-40 (Sector 1, Bucureşti).
Voi ce aveţi în sertare? La mine se îngrămădesc sute de lucruri din infinite categorii: agrafe, hârtii, broşuri AVON, cărţi poştale, fotografii, lipici, post-it-uri, creioane colorate, reviste, dulciuri… aş putea continua până mâine.
Nu am ţinut niciodată un jurnal, însă am notat sporadic diverse gânduri. Ca să nu îmi scape nimic peste ani, să nu am scuza senectuţii sau “virtutea” ipocriziei, să pretind că a trecut prea mult de când ceva s-a întâmplat şi să mă îndoiesc că eu am făcut cutare lucru, eu am fost acolo, eu mi-am dorit diverse, eu am luat acele decizii.
Nu am nicio piesă de mobilier care să îmi poarte amprentele şi memoria olfactivă, tactilă sau afectivă care să mă fi însoţit. Nici măcar la mama acasă. Nici măcar patul.
Mi-am cumpărat Great House de Nicole Krauss pentru că ştiam că spune povestea unor oameni prin lentila subiectivă a unui birou cu multe sertare. Cum adică un birou, v-aţi întreba?
Este o piesă de mobilier pe care primul proprietar o pierde şi începe să o caute. Sunt hotărâri zăvorâte acolo, nopţi de dragoste adăpostite pe planşeta dură care a găzduit creaţia atâtor scrisori, cărţi neterminate, revolte din timpurile revoluţionare împotriva dictatorului Pinochet, zbaterile unui Israel mâncat de ură şi a unui Ierusalim fără un templu de rugăciune.
De la Daniel Varsky, primul proprietar “nedrept” al biroului cu multe sertare, până la posesorul de drept al acestuia, autoarea Nicole Krauss explorează atât de multe stări şi intensităţi încât, spre finalul romanului, nu biroul este piesa căutată, ci sufletul întregit, ideea absolutului prin acceptare.
E o carte pe care v-o recomand. Am ales să scriu despre ea pentru că vorbeşte frust despre fragmente care compun un tot. Despre de unde te apuci când speri să te regăseşti, despre cum îţi traduci sufletul în faţa celor deveniţi în mod neaşteptat străini. Şi pentru că e frumoasă. E o carte deşteaptă şi frumoasă despre vasta memorie colectivă care nu uită şi nu iartă. Sau poate, uneori, iartă.
Nu veţi şti până nu o veţi citi! 
