Primele zile de iarna ma transforma mereu intr-un dl. Goe care bate din picior in asteptarea ninsorii. Pentru mine, prima zapada este aproape un eveniment ritualic, o sarbatoare pe care astept sa o traiesc. Anul trecut s-a intamplat cand ieseam de la metrou. Se inserase si in luminile becurilor de pe strada fulgii pareau aproape uriasi. Glasul unui baietel care urca scarile cu mama lui mi-a confirmat ca sarbatoarea incepuse: “Mami, mami, ninjee!”. Am suras si mi-am trecut mainile printr-un strat de zapada. Fara manusi. E mai bine sa nu ai manusi atunci cand atingi prima zapada.
A doua zi se topise deja. Prima zapada cade mereu ca o promisiune: “Voi reveni daca deveniti mai buni. Stiti doar de incalzirea globala…”. Noi nu devenim mai buni, dar ea se incapataneaza sa ramana buna, ca o mama. Si ne binecuvinteaza si Craciunul.

Ma tem insa ca anul acesta nu se va arata prea curand. Nu prea are pentru cine. In plus, nici nu apare bine ca mass media incep sa dea cu batul in ea: <<Echipajele de deszapezire au devenit insuficiente>>, <<Haos pe strazi din cauza zapezii>>.

De aceea, pastrez imaginea unor ierni la care nu am avut sansa sa fiu martora decat din amintirile mamei: iernile copilariei sale, in care ningea atat de mult incat stratul de zapada ajungea pana deasupra ferestrelor…