Ca niciodata.

Image and video hosting by TinyPic

Imi plac povestile. La nebunie. Sa le citesc, sa le aflu, sa le scriiu, sa le inventez, sa le traiesc.

Peste o saptamana o sa traiesc una dintre cele mai frumoase din viata mea.

Orasul Minunilor este o lume. Fara granite, fara vize.

Acest oras s-a nascut dintr-un basm pe care l-am scris pentru spectacolul nostru de vinerea viitoare.

Ati fost mereu langa mine si aici si in fata scenei… Imi doresc sa impratasesc cu voi o mica parte din aceasta poveste. Daca va place, daca vreti sa o stiti pe toata, va asteapta pe 3 octombrie cartea cu Povestea. Si concertul de poveste.

Va astept.

Ca niciodata.

 

Orasul minunilor

(fragment)

Cu soarele sprijinit pe pervazul geamului, Lumea isi deschise ochii si sari imediat din pat. Da, chiar asa ii pusesera numele parintii fetitei, Lumea. Pentru ca era lumea lor si isi doreau sa stie asta si ceilalti si sa ramana asa toata viata.

Mama ei ii pieptana in fiecare seara parul blond, desi fetitei nu-i placea sa stea prea mult intr-un loc si incerca mereu sa scape cat mai repede din varfurile periei. Ce o facea sa stea cuminte, totusi, erau vorbele mamei care ii spunea mereu ca nu o piaptana, ci ii face curat prin vise cu peria, inainte sa adoarma. 

Fiecare dimineata incepea cu vocea mamei cantand din bucatarie. Tatal pleca de-acasa sa munceasca, dinainte sa dispara luna de pe cer. Intr-o seara, inainte sa adoarma, cu ochii aproape inchisi, Lumea l-a intrebat de ce pleaca asa devreme in fiecare dimineata. ‘Fetita mea, de fiecare data plec cu noaptea-n cap, ca sa ajung la orizont, sa imping soarele pana in dreptul geamului tau, sa fie acolo mereu, cand te trezesti.’ Si i-a fost de ajuns ca sa adoarma, zambind.

In dimineata asta ceva era diferit. Soarele era acolo, iar zambetul si ochii ei albastri, in oglinda de pe usa, erau aceleasi. Ceva lipsea, totusi, si nu isi dadea seama ce. Chiar si papusile erau la locul lor. Se invartea pe loc, usor, de pe un picior pe altul si cauta ceva in jurul ei si nu stia ce. Dupa ce se invarti pe loc de cateva ori, raspunsul a prins-o cu fata la geam, privind spre orizont. Nu mai auzea cantatul mamei ei, coloana sonora a copilariei ei. 

In pijama si in papuci, Lumea fugi repede in bucatarie sa afle ce se intamplase. Mama ei statea jos, pe un scaun albastru, privind la cutiutele muzicale din fata ei, puse pe masa din bucatarie. Locul unde pana mai ieri statea o cheie frumoasa, in lemnul cutiutei muzicale, era acum o gaura de cheie. Parca era un corp de fetita desenat, de un copil. Doar un cap rotund si un corp triunghiular la baza lui, fara maini sau picioare. 

 

Foto: Disney, Alice in Tara Minunilor

 

În loc de titlu

Dac-ar fi după mine,

Aș turna într-un pahar

Timpul până când o să te văd iar,

L-aș da tot pe gât,

Că dintr-atâția munți și văi,

Eu, mereu, mă-ntorc la sânii tai.

 

Dac-ar fi după mine,

Te-aș ascunde-ntr-un cuvânt,

Cel mai frumos de pe Pământ

Și te-aș ține pe buze,

Chiar de-ar fi să tac mereu,

Tu mă faci să fiu cel mai bun eu.

 

Dac-aș ști cum se face,

Te-aș cunoaște dintr-un foc

Si-aș face pelerinaj de la ruj la toc.

Nu mă pot abține,

Chiar de-ar fi s-ajung în iad,

În toate păcatele cu tine să nu cad.

 

De-aș afla că exiști,

M-aș trezi din poezii,

Nici cuvintele nu mi-ar mai veni,

Dar pân-o să-mi vorbești,

Caut rime și subiect,

Lipsa ta e cel mai bun efect.

 

 

foto: Thinkstock

Istoria lumii

 

Orice există pe lumea asta este o dovadă de speranță. Nu contează care este visul nostru sau ambiția, dorința, nevoia. Suntem înconjurați de dovezi, dar îmbuibați cu scuze și motive de a nu merge până la capăt.

 

Există munți ca să învățăm să urcăm. Să ne obișnuim să menținem suflul până ajungem sus, iar acolo, când credem că o să ajungem și o să cădem lați de oboseală, luăm o gură de aer care să ne țină și mai mult, după ce vedem pesiajul, drumul pe care l-am făcut singuri.

 

Există mări și oceane ca să învățăm să ne menținem la suprafață. Dezbrăcați de orice, de haine și de orgolii, dăm ușor din mâini și mergem înainte. Când ești în larg crezi în orice mal.

 

Există pământ să învățăm să mergem și să nu călcăm în picioare pe nimeni.

 

Există animale să ne învețe că sufletul și instinctul sunt mai puternice decât rațiunea și știința. Supraviețuirea este o artă, nu o știință.

 

Există și alți oameni pentru a înțelege că nu suntem singuri niciodată. Printre toți oamenii sunt unii născuți pentru noi. Și noi pentru alții.

 

Există drumuri care nu duc nicăieri, pentru a fi mai atenți la semnele care ni se arată mereu și le ignorăm. Pe drumul nostru doar noi înșine putem merge.

 

Există soare pentru a învăța din răsăritul și apusul lui răbdarea ca orice început are un sfârșit și invers, iar asta are o frumusețe anume.

 

Existăm. Și este suficient să avem dreptul și motive să sperăm mereu și să credem. Și nu trebuie să ne dăm bătuți niciodată.

 

 

Foto: Thinkstock

Cerul cu litere căzătoare.

Image and video hosting by TinyPic

Se uită stelele la noi, noapte de noapte,

Se miră de sufletele noastre necoapte,

Și nu înțeleg cum de ne-au dat atâtea hărți,

Dar tot ne pierdem între noi fugind prin alte părți.

 

Se uită stelele la noi cu jind

Că-n fiecare seară pentru noi se-aprind,

Să le-ascultam lumina și ordinea cerească,

Iar despre noi, sclipirea să ne povestească.

 

Se uită planetele la noi cu indulgență,

Se-ntreabă cum este-așa o existență,

De mii de ani s-avem aceleași căutări

Când ele, noaptea, ne dau răspuns l-atâtea întrebări.

 

Se uită stele la noi și nu ne înțeleg,

Cum de-am ajuns un glob întreg,

Să stăm cu ochii în jos să numărăm lovele,

Și nu privim mereu în sus la tezaurul cu stele.

 

Se uită soarele la noi și-ncearcă să ne lumineze,

La noi ajunge vânt cand el începe să ofteze,

Să nu ne plângem când tot ceru-i înnorat,

E felul stelelor să ne spună că, iar, le-am supărat.

 

Foto: Thinkstock

Strictul necesar

Image and video hosting by TinyPic

Să nu arunci pe geam, să nu te irosești,

Nici să nu dai mai mult decât poți să găsești,

Nu mă-nvăța să mă obișnuiesc decât cu ceva rar,

Dă-mi din privirea ta doar strictul necesar.

 

Pune deoparte porții, măsoară dozele la miligram,

Așează pe culori și-arome zâmbetul tău ca un balsam,

E coadă-o viață-ntreagă la degetul tau inelar,

Tu nu alegi, tu-i tragi la sorți jucându-te c-un zar.

 

Ești foarte atentă să nu consumi din suflet multe doruri,

Dar faci colecție de masculinele onoruri,

Bărbații văd în tine un tablou celebru, pentru colecționari,

Tu ești doar un portret pervers, pus într-un chenar.

 

În patul tău cu așternuturi de alcool medicinal,

Zâmbești steril, să nu iei vreun microb mortal,

Să-atingă cineva inima ta nu vezi că-i necesar,

Ferească sfintii perna ta de un asemenea coșmar.

 

Ca tine-s toate, dar niciuna nu-i ca tine,

Mă faci să te iubesc enorm, urându-mă pe mine,

Dar să îmi placă viața asta e de ajuns să am habar

Că undeva în lume-i cineva ca tine și asta-i strictul necesar.

 

Foto: Thinkstock

Tu-mi ești victima, eu-ți sunt crima

Image and video hosting by TinyPic

Mai bine te duci la sertar și iei un cuțit,

Al doilea de sus, cu mânerul tocit

Și-ncepi să mă-țepi dincolo de piele

Decât să taci, iar, la cuvintele mele.

 

Sau mai bine apleacă-te și scoate de sub pat,

Toți monștrii pe care i-ai pus la-nnoptat,

Cu gheare și colți să mă rupă-n șase,

Decât să te-arunci în brațele lui mincinoase.

 

Mai bine te făceai măcelar sau vreun doctor chirurg

Și priveai cu atenție cum lacrimi prin vene-mi curg,

N-am uitat că nu-ți place roșul deloc,

Așa că mi-am colorat sângele dintr-un foc.

 

Mai bine erai mută și n-aveai cum să zici,

Vorbele alea mari, cu litere mici,

Sau mai bine eram eu cel mut acum,

Să n-audă nimeni cum te urlu pe drum.

 

Cel mai bine iau eu perna alba când dormi

Și-i imprim chipul tău când, în vis, te transform,

Să fiu eu cel care merge la-nchisoare,

Decât să te iubesc și să nu am suflare.

Mai multe oglinzi decât icoane

Ecoul face ca deschiderea ușii să pară mai importantă decât o ușă obișnuită. Totuși, este doar o intrare, dar, pentru cei mai mulți, cu rol de ieșire. O ieșire din capcanele pe care și le pun singuri. Lumina intră și ea brusc semnalizând drumul până în capătul construcției din piatra.
Puține ferestre, dar înalte. Sunt puse la înălțime, nu pot fi deschise de om. Nu fără ajutor. Parcă s-ar deschide mai ușor din afară de către ei, sfinții care se învârt în jurul bisericii ca niște copii în jurul unei căsuțe de jucărie, jucându-se cu figurinele dinăuntru. Oamenii vin aici să-și caute lumina, dar totul este construit parcă în ciuda soarelui, să intre cât mai puțin.
Cineva, demult, s-a gândit că soarele poate fi înlocuit cu o lumânare, iar Dumnezeu cu un preot.  Oamenii intră pe rând și devin altcineva aici. Își spun regrete, fac promisiuni, nu mișcă mai deloc minute în șir. Cei mai mulți privesc în jos, cautând Cerul la picioarele lor, ascuns de covorul călcat în picioare de pași vinovați și presat de genunchi resemnați.
Alții privesc în sus și caută răspunsuri în cerul de piatră colorată, care stă ca un capac deasupra lor sub forma cupolei. De ce oare nu există biserici în aer liber?

Icoanele așteaptă, neputând să facă nimic în alegerea celor care le sărută și le ating. Sunt ca niște oameni paralizați care pot privi, dar nu mai pot mișca și nici spune nimic. Doar ascultă.
Oamenii sunt în stare să spună orice pentru a depăși un moment greu. Mint oameni, mint icoane, se mint pe ei înșiși.
Este o comunicare inegală. Icoanele se țin mereu de cuvânt, pentru că ele promit doar să asculte. Dar acolo, urmăriți de ele, oamenii promit totul și nu fac nimic de cum au zis Amin și au pășit, din nou, pe bulevard.
Le este teamă să nu fie pedepsiți și caută scuze, nu iertare. Dar credința lor durează cât arde o lumânare subțire, la cincizeci de bani bucată. Cât niște rânduri memorate din Biblie, recitate în gând ca o formulă magică sau un blestem.

Biblia este un fel de Codul Bunelor Maniere pentru credincioși. Nimeni nu te învață să crezi și să iubești oamenii. Este o lecție care nu se învață, este o nevoie. Oamenii au nevoie de credință, însă școala nu are nevoie de religie. Dacă este așa, atunci ar trebui să se predea în școli și ore de Prietenie, Omenie și Toleranță. În special pentru atei. Să nu crezi în nimic mi se pare o formă de egoism. Poate chiar o teamă. Sau poate o răzbunare pe copilăria ta. Icoana ateului este o oglindă. Un om care nu simte îngerii sau nu-i vede, este un om singur.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să existe biserici, ar fi ales ca preoții să nu fie oameni. Știu ei de ce, dar noi știm și mai bine.

Astăzi, icoana Fecioarei Maria va fi cea mai răsfățată. Voi, cu acest nume, fiți mândri de el și să vă bucurați toți anii…

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campanie 13/2014

11.09.2014-01.10.2014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG