Făcătură

Image and video hosting by TinyPic

Noi nu suntem făcuți din oțel,

Eu o să cedez cu ea, iar tu cu el.

Între acele încercări fațadă,

Că noi suntem altfel, că nu cădem pradă.

 

Nu ești din lână și nici din bumbac,

Ci din materiale rare, cum nu se mai fac,

Dar când se duce câte-un fir de-amor,

În orice bărbat cu ac tu vezi un croitor.

 

Eu zic că-s tare, că-s făcut din piatră,

Dar și ea se-aprinde când e pusă-n vatră,

Și fierb, mă-ncing, sunt ca o rocă de vulcan,

Când mă privești, dar tu pe-altul îl vezi în prim plan.

 

Nu suntem făcuți din materiale transparente,

Să nu se vadă grijile și dorurile evidente,

Orice ființă care vine lângă tine știe,

Că trupul tău așteaptă să fie, iarași, o călătorie

 

De fapt, suntem ca un material de pe orice tarabă,

Pe care-l iei atunci când vrei să peticești ceva în grabă,

Noi doi suntem o făcătură,

Pe față – dragoste, pe spate – ură.

 

Noi nu suntem.

 

Foto: Thinkstock

Rămășițele zilelor.

Image and video hosting by TinyPic

 

Suntem într-un soi de pădure, care nu apare în manualele de la școală. La marginea ei, acolo este civilizația. Din când în când, câte unul, doi, mai ies din pădure să mai vadă cum e în afara ei, să povestească și altora când se întorc înapoi. Cu toții ne minunam, ne uitam unul la altul mirați, pe rând, ce de lucruri se întâmplă în afara pădurii ăsteia.

Noi, cei care trăim aici, suntem niște ființe. Încă nu ne-am dat seama care suntem oameni, care animale, care zburătoare, care târâtoare.

Am vrea și noi să trăim ca acolo, în afara pădurii, dar ne e bine și la umbra copacilor noștri. Am vrea să ne scăldăm în cascadele bogate din împrejurimi, dar ne udă răcoros și râurile noastre. Încă nu știm ce vrem.

 

În lumea noastră se muncește, dar se și stă degeaba. Unii sunt mai harnici, alții mai trag de timp, unii mai gălăgioși, alții mai liniștiți, unii mai arțăgoși, alții mai cumpătați. Dar, așa diferiți între noi, de cele mai multe ori, am învățat să ne înțelegem. Și între noi și unii pe alții. Așa cum putem.

 

Așa se întâmplă până în perioada în care se alege un nou Pădurar. Adică o dată la patru sau cinci ani.

În toți anii ăștia, nu prea-i vedem pe cei care vor să reprezinte pădurea, ca nu prea se amestecă cu noi. Ei stau într-un alt loc, bine păzit de niște lupi. Știm doar că ființele care vor pădurea se numesc Măștile.

Îi vedem rar, că vin să se intereseze de noi și de pădure, doar din patru în patru ani sau chiar mai mult, ca să ne aducă aminte că au grijă de pădurea noastră. Noi știm că nu este așa, că doar stăm și muncim de la un capăt al altuia în ea și nu s-a găsit nimeni până acum să dea vestea ca vreunul de-al Măștilor ar face ceva în pădure.

 

Acum suntem chiar în momentul în care avem de ales între doi de-ai lor să aibă grijă de toți ai noștri. Dar am început să ne certam între noi.

Și până acum mai existau neliniști și unele conflicte, dar nu atât de mari, așadar asta nu ar fi nimic. Problema este că, atunci când Măștile vin printre noi, ne agita unii împotriva altora și abia ce trec ceva ani să ne obișnuim și să ne împăcăm, că iar se face vremea ca ei să coboare printre noi să ne revolte. Măștile n-au nicio problema cu asta, că ei vin o lună, stau pe-aici cât să facă puțină vijelie în pădure și, pe urmă, pleacă și nu-i mai vedem, iar, vreo patru ani. Și tot așa.

 

Acum au venit printre noi două Măști aproape noi. Nu știm ce sunt, de fapt. Se aude că unul este o buruiană, nefolositoare, iar celălalt o plantă artificială, pe care unde o pui, orice-i faci, rămâne acolo. Măcar asta nu te încurcă și nu încearcă să para vreun trandafir prețios.

De când au venit aici au început să ne zâmbească, să se certe, să se pârască între ei, să se atace, iar forma măștilor lor a devenit și mai urâtă. Treaba lor.

Doar că am început și noi să facem la fel ca ei, să nu ne mai înțelegem, să țipăm unii la alții, să ne iscodim, să ne punem capcane și tot felul de alte răutăți, în loc să ne ferim de ei. Ba mai mult, deși știm că ei sunt cei neadaptați aici și nu sunt bine primiți, în loc să îi certăm pe ei și să ne unim împotriva lor, ne facem rău tot între noi, de parcă am uitat că Măștile sunt cele care nu lasă să ajungă civilizația și în pădurea noastră. În loc să-i schimbăm noi pe ei, cum este firesc, ne schimbă ei pe dinăuntru.

 

Peste câteva zile vor pleca înapoi la locurile și lupii lor și n-o să-i mai vedem multă vreme. Dar noi, cei care trăim și muncim aici, rămânem unii cu alții, mai puțin prieteni ca până acum și mai mult dușmani ca niciodată.

Ușor, ușor, dacă nu ne învățăm lecția, Măștile ne vor schimba în niște ființe urâte ca ei, doar că n-o să ne lase niciodată să fim de-ai lor.

Între timp, civilizatia este la marginea pădurii, în același loc, dar din ce în ce mai departe de noi.

Foto: Thinkstock

Apă de ploaie.

Image and video hosting by TinyPic

 

Plouă-n mine cum plouă afară,

Tu nu mai ești umbrela mea interioară,

Am rămas cu ochii-n soare,

Noi doi am fost apă de ploaie.

O altă noapte de dor,

Fereastra plină cu nori,

Mereu același decor.

Tot mai sunt întrebări,

Lacrimi și sărutări,

Toate pe numele tău.

Dar eu nu te-aștept, să știi,

M-am obișnuit să nu mai vii.

Și mai simt, uneori,

Nevoia să te strecori,

Prin gândurile din zori.

Toate acele priviri,

Vise și amintiri,

Ce-au fost pe numele tău,

Nu mai cred în ele, să știi,

M-am obișnuit să nu mai fii.

Toate-acum s-au terminat,

Ai plecat.

Plouă-n mine cum plouă afară,

Tu nu mai ești umbrela mea interioară,

Am rămas cu ochii-n soare,

Noi doi am fost apă de ploaie.

 

Foto: Thinkstock

Prêt a porter.

Image and video hosting by TinyPic

Stau nemișcat. Și azi. Ea, la fel. Ne privim pentru că, oricum, n-avem încotro. Ceilalți ne privesc și ei, dar în treacăt. Se uită la noi, dar nu în ochii noștri. Nu vor să vadă ce simțim. Dacă simțim.

Mă simt la fel de paralizat, nu pot să-mi mișc corpul. Sunt îmbrăcat ca ieri. Deși abia a început săptămâna. Ea, parcă, are ceva în plus față de ieri. Alți ochelari de soare sau altă eșarfă, nu-mi dau bine seama. Nici nu contează atâta timp cât se uită la mine.

 

Prima dată ne-am văzut acum câteva luni, când m-am mutat aici, pe bulevard. Era prânz de primăvară, cu soare perpendicular pe trotuare. Dintre toți cei care treceau prin fața mea și printre toate mașinile, ea mi-a sărit în ochi. Avea ceva special, cu totul străin față de restul. Mă regăseam în ochii, tenul și părul ei. Fusta se potrivea perfect pe talia ei, iar pantofii cu toc, deloc vulgari, îi dădeau un aer de pariziancă neîndrăgostită. Căuta iubire și atenție. Dar nu de la oricine și nu oricum. O dragoste care să se asorteze cu sufletul ei.

Eu, purtam un costum de in. Pantofii, fără ciorapi, mă făceau să mă simt ca și cum aș fugi, deși stăteam pe loc, să nu o pierd din ochi.

 

Îmi place să mă îmbrac elegant, să întorc privirile tuturor. Micile defecte ale corpului meu sunt ascunse de materiale scumpe și țesături fine. Asta fac toți oamenii, până la urmă, încearcă mereu să ascundă ceva. Un corp disproporționat cu haine, un suflet trist cu un zâmbet, o singuratate cu o relație greșită, un dor cu o uitare. Asta face și moda, încearcă să ascundă ceea ce suntem, să ne deghizăm. Să ne spuna cineva că suntem îmbrăcați prost este mai rău ca diagnosticul unui doctor.

 

Luni de zile am observat-o și mi-am imaginat o relație cu ea. O alta decât cea pe care o avem acum. Am simțit și, încă, nu mi-a trecut, că mi-am găsit locul.

Chit că nu ne avem mereu la gusturi legate de haine, trenduri, firme, noi tot ne potrivim. Lumea se uită de multe ori ciudat la noi, se pun în fața noastră și comentează, dar nu-i băgăm în seamă. Noi știm că suntem făcuți unul pentru altul, deși nu am recunoscut-o niciunul până acum. Așteptăm momentul potrivit.

 

De-aș avea puteri speciale, aș face cioburi geamul ăsta încăpățânat dintre noi, transparența asta care ne ajută să ne vedem, dar parcă așa ne face și mai mult în ciudă, că nu ne putem atinge.

 

Seara, îmi place cel mai mult, pentru că nu se mai reflectă soarele în geam și o vad cel mai bine. Lumina cade foarte frumos pe ea, parcă este sculptată și este expusă într-o vitrină de muzeu celebru. De-ar ști ce frumos mă gândesc la ea…Nu mă interesează cum se îmbracă mâine sau eu ce-o să fiu nevoit să port. Noi ne privim fix în ochi. La asta suntem cel mai atenți. Hainele nu fac decât să distragă atenția celorlalți de la ce se vede în ochii noștri. Pentru că așa fac oamenii, în general, se îmbracă și poartă lucruri care să distragă atenția de la privirea care spune tot ce simt. Moda lor este aceea de-și îmbrăca sentimentele, nu trupurile. Noi suntem exact invers. Cineva, cândva, a schimbat intenționat vorba noastră, ‘haina face pe manechin, nu pe om.’

 

Există un bulevard între fiecare două persoane dintr-un cuplu. Plin de oameni, din trecutul fiecăruia, care mai trec, uneori, prin fața lor. Și fiecare dintre cei doi stă ca într-o vitrină de magazin, se arată tuturor, dar doar cineva poate trece de geam. Și multe dintre aceste persoane se simt ca într-un magazin și se vând așa cum o arată hainele pe care le poartă, dar nu ajung la vitrina de vis-a-vis, dincolo de acel bulevard, unde este așteptat de către cineva special. Așa cum suntem noi doi. Dar noi suntem doar niște manechine și nu putem trece de geamul pe care nu l-am vrut niciodată, ca sa fim împreuna. Atunci oamenii de ce-și pun unul imaginar între ei, chiar și când sunt într-un cuplu…?

Foto: Thinkstock

Sunt aici.

Image and video hosting by TinyPic

Aruncat pe un nor, incolor,

Zbor, plutesc, nu găsesc unde să cobor

Și,încă, zbor.

 

Dintre oameni sau sfinți îmi aștept,

Îngerul de pe umărul meu drept

Și tot aștept.

 

Cu litere mari,

Mereu strig, ‘HAI APARI!’,

Așezat în genunchi, mă uit spre cer și-ți cer,

 

Haide, vino, sunt aici,

Doar tu poți să mă ridici,

Să mă faci cel mai fericit,

 

Cheamă-mă macar puțin,

Haide, lasă-mă să vin,

Să îmi spui ‘Eu sunt aici’.

 

Cei din jurul meu merg, eu alerg,

Nu sunt unul de-al lor, ei nu-nțeleg

Și mai tare alerg,

 

Ochii lor mă găsesc,mă rănesc,

Zâmbetele din urma mă-nnebunesc,

Tot nu mă opresc.

 

Haide, vino, sunt aici,

Doar tu poți să mă ridici,

Să mă faci cel mai fericit,

 

Cheamă-mă măcar puțin,

Haide, lasă-mă să vin,

Să îmi spui ‘Eu sunt aici’.

 

Aruncat pe un nor, incolor,

Zbor, plutesc, nu găsesc unde să cobor

Și, încă, zbor….

 

Foto: Thinkstock

Asfalt vals. Doi pași înainte, unul înapoi.

Image and video hosting by TinyPic

A plouat puțin. Cât să se vadă cerul și pe asfalt. Sunt mulți pași care-l calcă în picioare. Tot timpul alții.

Luna își caută și ea stelele în asfaltul pietruit și negru. Nu sunt stele acum. Însă cerul de pe asfalt are în locul lor reflexiile felinarelor de pe stradă. Daca privești în pământ, simți că s-a întors lumea cu fundul în sus.

Este ora la care lumea e în restaurante. Între seară și noapte, între pământ și apă, între asfalt și cer.

La mese, doi câte doi își plimbă mâinile ba sub masă, ba peste farfurii și pahare. Printre terase, alte perechi își plimbă umbrelele, zâmbetele, gândurile.

Pe un colț, un om îmbătrânit pictează. Orice portret în zece minute. Nu este coadă, dar mai mulți curioși vor să vadă cum îi iese desenul și se uită ba la șevalet, ba la modelul de pe scaun și își dau cu părerea ca într-un muzeu. Trec două-trei portrete. Nu seamăna foarte bine cu originalele, dar au ceva în comun. Ceva în privire. Aceeași lumină din ochi. În toți ochii născuți din cărbune.

Dacă te uiți mai atent la pictor în timp ce își studiază modelul, se vede cum o privește pe cea de pe scaun, dar de fapt vede pe altcineva. Se vede dorul în privirea lui. Se folosește de modelele pe care le pictează, ca să îi vadă mereu ochii celei care îi lipsește. Nicio ploaie nu poate spăla asta de pe niciun desen din mintea lui.

Câțiva metri mai încolo, un șofer de mașină de epocă așteaptă clienții pentru a-i plimba prin zona veche a orașului. Mașina este autentică, veche, el nu. E tânăr și privește în gol. Toți trec pe lângă mașină și pare că în următoarea perioadă nimeni n-o să se suie.

El se uită din când în când în oglinda retrovizoare. Câteodată zâmbește și imediat devine trist. Mașina stă pe loc, dar el călătorește. Departe, acolo unde n-a mai ajuns demult, deși merge mai mereu într-acolo. Se uită în acea oglinda de parcă își vede viața în ea. Când se uită în ea zâmbește, când întoarce privirea pe banchetă, ochii se transformă. La fel și sufletul lui. Ploaia asta sigur nu-l ajută.

Foarte aproape de mașină trece o domnișoară pe bicicletă. Merge nesigur, merge încet. Este îmbrăcată ca de întâlnire și merge încet să nu se stropească. A mai trecut și acum o jumătate de oră. Atunci nu ploua. Dar tot așa nesigur mergea. Din loc în loc, privește peste umăr, parcă așteptând pe cineva care să o urmărească.

Nu merge încet, ci așteaptă pe cineva. Nu așteaptă stând pe loc, ci în mers, încercând să grăbească venirea celui care trebuie să vină în urma ei. El nu vine, ea nu pleacă. Doar se învârte pe loc în aceeași zonă. Este ca un cățel care vrea să te facă să te joci cu el și fuge singur înaintea ta, iar apoi întoarce capul spre tine să vadă dacă l-ai înțeles. Pentru ea nu-i o joacă, așa se vede din nerăbdarea umplută de teamă cu care privește.

Luna s-a mutat de pe trotuarul meu pe celălalt. Acolo luminile felinarelor oglindite în cimentul asfaltului sunt și mai multe. Are cerul la picioarele noastre, iar mulți dintre noi suntem norii lui. Fiecare dintre noi ducem câte o ploaie. Într-o zi ea se va scurge cu totul din noi și vom naște soare. În noi, pentru ceilalți.

Acum, pictorul, șoferul, biciclista și câțiva dintre cei care citesc rândurile astea caută pe cineva în tot ce văd în jurul lor.

Nu caută să găsească persoana de care le e dor, ci să se regăsească pe ei înșiși.

Înțelesul nopților.

Image and video hosting by TinyPic

Ai adormit de câteva minute,

Degetele tale prin ale mele au rămas pierdute.

Eu mai aștept puțin, câteva stele,

Să-mi intre o nouă noapte pe sub piele.

 

Te-ascult cum îmi respiri tăcut,

E liniște acum în așternut.

Părul nu-ți mai e acum sub observație,

Se-amestecă cu perna, cu aceeași grație.

 

Tu nu știi, dar eu te privesc și-acum timid,

Când stai pe-o parte și pătura e-un zid,

Îți mângâi pielea ca și cum nici n-o ating deloc,

Îți spun cuvinte care nu se mai întorc.

 

Ușor, ușor, pleoapele-mi ascund privirea,

Mai stau puțin să-ți pregătesc trezirea,

Cât luna-ncepe să bea un nor de vin,

Te mai sărut o dată, ca să-mi răspunzi cu un suspin.

 

Am adormit și trec din vis în vis și prin coșmaruri,

Vorbesc în somn, zâmbesc, mă sperii, prind balauri,

Dar toate diminețile o să mă vezi pe partea

Cealaltă a patului, că sufletul nu doarme noaptea.

 

Luna bea un nor cu vin.

 

Foto: Thinkstock

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campanie 14/2014

02.10.2014-22.102014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG

Take Me To Your Leader by Incubus Buy Nolvadex