Micile lumi ale oamenilor mari.

Image and video hosting by TinyPic

Așa suntem toți. Nu mereu, dar de cele mai multe ori. Ne dorim ce nu putem să avem și să fim altcineva decât suntem. Când suntem mici ne dorim să fim mari. Pentru a lua singuri deciziile în viața noastră. Nu ne place să fim la mâna cuiva, decât atunci când nu vrem să ne asumam responsabilitatea.

Ajungem să trăim ca oamenii mari, ca adulți și ne este dor de copilărie, de momentele când nu trebuia să luăm nicio hotârâre, când singurele noastre griji erau legate de jucării și de ceilalți copii de la scara blocului. Care este ziua când devii om mare? Ar vrea cineva să o sărbătoarească?

Ne împrăștiem personalitatea în locurile în care viețuim. Nu după nevoi, ci după pofte. Mai tot ce transformăm în jurul nostru vine din niște idei fixe pe care ni le înfigem adânc în noi, în mersul de pitic de la copil la adult.

Câte din alegerile pe care le facem în ce ne cumpărăm și căutam nu le facem ca efect al frustrărilor noastre? Casa în care am ales să locuim este sigur cea mai corectă alegere pentru nevoile noastre? Dincolo de ideea că ‘nu-mi permit altceva acum’. Mașina, prietenii, locurile în care ieșim sunt lumea noastră sau doar lumea din care vrem să facem parte, dar nu trăim în ea cu adevărat? De fapt, când îți permiți orice, îți permiți să fii sincer cu tine și să ai doar cât îți folosește? Când eram mici ne puneam câte o întrebare la aproape fiecare propoziție.

Nu ne mai punem întrebări și, deja, avem impresia că le știm pe toate. Este mai bine pentru orgoliul nostru să fim noi cei care răspund acum la întrebări. Maturitatea, fără o păstrare a copilăriei, este doar îmbătrânire prematură. Să nu adormim și să nu ne trezim niciodată ca oameni mari. Cei mai mulți suntem destul în timpul zilei și, de cele mai multe ori o înțelegm greșit, ca să o mai trăim și când visăm.

Copiii fără minte.

Image and video hosting by TinyPic

 

Se schimbă-asfaltul, dar șotronul e la locul lui

Sărim șchiop, într-un picior, în sufletul oricui,

Și desenăm cu creta aceeași formă colorată,

S-o poată șterge el sau urmatoarea fată.

 

Fără păpuși, mașini sau alte jucării,

Găsim ce să jucăm, de-a fi sau a nu fi.

Avem impresia că inventăm regulamente,

Să nu trișăm, dar facem schimb de sentimente.

 

Te-alerg, că fugi râzând de mine,

Privind înapoi cu păru-n ochi că mă întind spre tine,

Te prind, iar tu te scuzi c-ai obosit,

Și-atunci privirea ta mă vede diferit.

 

Ne facem cort îngust din îmbrățișări,

Să înnoptăm în noi, cât să uităm de așteptări.

Ne punem mâinile la ochi și ne surprindem întrebând,

‘Ghici, cine e?’, iar noi răspundem alte nume-n gând.

 

În ochii noștri suntem tot niște copii,

Chiar dacă-oglinzile sunt cele mai triste jucării,

Cât timp mă ții de mână când zâmbești,

În ochii mei, în fiecare zi întinerești.

 

 

Se-ntoarce bumerangul,

Când îți e mai mare dragul.

La nebunie.

 

…E ca la cei care nu par nebuni. Suntem toți la fel pe dinafară, fără niciun semn al ‘dezastrului’ lăsat în interiorul nostru, de persoane care nu au știut cum să plece sau cum să rămână.

Pe dinăuntru, însă, sunt adevărate mutații genetice ale organelor noastre. Ne transformăm atât de tare pe dinăuntru încât avaria ajunge până la nivelul privirii și ne lăsăm compromiși în ochii celor care ne judecă.

Pentru ceea ce nu înțelegem, pe moment, că se întâmplă în sufletul nostru suntem dispuși să facem orice este contrar rațiunii. Devenim extravaganți, slabi, supereroi, ridicoli, meschini, geniali, insomniaci, călători, înfometați, beți, nebuni.

Dar la nebunie facem lucrurile de care ne aducem aminte cel mai tare. Și când nu le ținem minte, ele devin cântece sau cărți.

Așa s-a întâmplat și cu aceasta melodie, scrisă într-un moment de astfel de nebunie, acum câțiva ani.

 

La nebunie.

 

Să fie cel din patul tău

Pân’la sfârșit la bine și la rău?

Să fie cea de vizavi

Pe care s-o iubești în fiecare zi?

Să fie doar un singur om

Cel mai bun însoțitor prin somn?

Să fie doar o jumătate

Să-ți ierte măcar jumate din păcate?

 

Să fie-oricine, dar să fie,

Am s-o iubesc la nebunie!

Să vină-oricând, să-mi spună și mie

Și-am s-o iubesc la nebunie!

Toată viața mea, toată viața mea…

 

Când nu avem medicament

Pentru ce ne doare în prezent,

Să nu existe deloc timp,

Când ne transformăm să nu mai simt.

Să fie mulți singuri pe drum

Și se-ntâlnesc în cântecul de-acum,

Să fie toți din Univers,

Respirăm adânc și strigăm din mers.

 

Să fie-oricine, dar să fie,

Am s-o iubesc la nebunie!

Să vina-oricând, să-mi spună și mie

Și-am s-o iubesc la nebunie!

Toată viața mea, toată viața mea…

Făcătură

Image and video hosting by TinyPic

Noi nu suntem făcuți din oțel,

Eu o să cedez cu ea, iar tu cu el.

Între acele încercări fațadă,

Că noi suntem altfel, că nu cădem pradă.

 

Nu ești din lână și nici din bumbac,

Ci din materiale rare, cum nu se mai fac,

Dar când se duce câte-un fir de-amor,

În orice bărbat cu ac tu vezi un croitor.

 

Eu zic că-s tare, că-s făcut din piatră,

Dar și ea se-aprinde când e pusă-n vatră,

Și fierb, mă-ncing, sunt ca o rocă de vulcan,

Când mă privești, dar tu pe-altul îl vezi în prim plan.

 

Nu suntem făcuți din materiale transparente,

Să nu se vadă grijile și dorurile evidente,

Orice ființă care vine lângă tine știe,

Că trupul tău așteaptă să fie, iarași, o călătorie

 

De fapt, suntem ca un material de pe orice tarabă,

Pe care-l iei atunci când vrei să peticești ceva în grabă,

Noi doi suntem o făcătură,

Pe față – dragoste, pe spate – ură.

 

Noi nu suntem.

 

Foto: Thinkstock

Rămășițele zilelor.

Image and video hosting by TinyPic

 

Suntem într-un soi de pădure, care nu apare în manualele de la școală. La marginea ei, acolo este civilizația. Din când în când, câte unul, doi, mai ies din pădure să mai vadă cum e în afara ei, să povestească și altora când se întorc înapoi. Cu toții ne minunam, ne uitam unul la altul mirați, pe rând, ce de lucruri se întâmplă în afara pădurii ăsteia.

Noi, cei care trăim aici, suntem niște ființe. Încă nu ne-am dat seama care suntem oameni, care animale, care zburătoare, care târâtoare.

Am vrea și noi să trăim ca acolo, în afara pădurii, dar ne e bine și la umbra copacilor noștri. Am vrea să ne scăldăm în cascadele bogate din împrejurimi, dar ne udă răcoros și râurile noastre. Încă nu știm ce vrem.

 

În lumea noastră se muncește, dar se și stă degeaba. Unii sunt mai harnici, alții mai trag de timp, unii mai gălăgioși, alții mai liniștiți, unii mai arțăgoși, alții mai cumpătați. Dar, așa diferiți între noi, de cele mai multe ori, am învățat să ne înțelegem. Și între noi și unii pe alții. Așa cum putem.

 

Așa se întâmplă până în perioada în care se alege un nou Pădurar. Adică o dată la patru sau cinci ani.

În toți anii ăștia, nu prea-i vedem pe cei care vor să reprezinte pădurea, ca nu prea se amestecă cu noi. Ei stau într-un alt loc, bine păzit de niște lupi. Știm doar că ființele care vor pădurea se numesc Măștile.

Îi vedem rar, că vin să se intereseze de noi și de pădure, doar din patru în patru ani sau chiar mai mult, ca să ne aducă aminte că au grijă de pădurea noastră. Noi știm că nu este așa, că doar stăm și muncim de la un capăt al altuia în ea și nu s-a găsit nimeni până acum să dea vestea ca vreunul de-al Măștilor ar face ceva în pădure.

 

Acum suntem chiar în momentul în care avem de ales între doi de-ai lor să aibă grijă de toți ai noștri. Dar am început să ne certam între noi.

Și până acum mai existau neliniști și unele conflicte, dar nu atât de mari, așadar asta nu ar fi nimic. Problema este că, atunci când Măștile vin printre noi, ne agita unii împotriva altora și abia ce trec ceva ani să ne obișnuim și să ne împăcăm, că iar se face vremea ca ei să coboare printre noi să ne revolte. Măștile n-au nicio problema cu asta, că ei vin o lună, stau pe-aici cât să facă puțină vijelie în pădure și, pe urmă, pleacă și nu-i mai vedem, iar, vreo patru ani. Și tot așa.

 

Acum au venit printre noi două Măști aproape noi. Nu știm ce sunt, de fapt. Se aude că unul este o buruiană, nefolositoare, iar celălalt o plantă artificială, pe care unde o pui, orice-i faci, rămâne acolo. Măcar asta nu te încurcă și nu încearcă să para vreun trandafir prețios.

De când au venit aici au început să ne zâmbească, să se certe, să se pârască între ei, să se atace, iar forma măștilor lor a devenit și mai urâtă. Treaba lor.

Doar că am început și noi să facem la fel ca ei, să nu ne mai înțelegem, să țipăm unii la alții, să ne iscodim, să ne punem capcane și tot felul de alte răutăți, în loc să ne ferim de ei. Ba mai mult, deși știm că ei sunt cei neadaptați aici și nu sunt bine primiți, în loc să îi certăm pe ei și să ne unim împotriva lor, ne facem rău tot între noi, de parcă am uitat că Măștile sunt cele care nu lasă să ajungă civilizația și în pădurea noastră. În loc să-i schimbăm noi pe ei, cum este firesc, ne schimbă ei pe dinăuntru.

 

Peste câteva zile vor pleca înapoi la locurile și lupii lor și n-o să-i mai vedem multă vreme. Dar noi, cei care trăim și muncim aici, rămânem unii cu alții, mai puțin prieteni ca până acum și mai mult dușmani ca niciodată.

Ușor, ușor, dacă nu ne învățăm lecția, Măștile ne vor schimba în niște ființe urâte ca ei, doar că n-o să ne lase niciodată să fim de-ai lor.

Între timp, civilizatia este la marginea pădurii, în același loc, dar din ce în ce mai departe de noi.

Foto: Thinkstock

Apă de ploaie.

Image and video hosting by TinyPic

 

Plouă-n mine cum plouă afară,

Tu nu mai ești umbrela mea interioară,

Am rămas cu ochii-n soare,

Noi doi am fost apă de ploaie.

O altă noapte de dor,

Fereastra plină cu nori,

Mereu același decor.

Tot mai sunt întrebări,

Lacrimi și sărutări,

Toate pe numele tău.

Dar eu nu te-aștept, să știi,

M-am obișnuit să nu mai vii.

Și mai simt, uneori,

Nevoia să te strecori,

Prin gândurile din zori.

Toate acele priviri,

Vise și amintiri,

Ce-au fost pe numele tău,

Nu mai cred în ele, să știi,

M-am obișnuit să nu mai fii.

Toate-acum s-au terminat,

Ai plecat.

Plouă-n mine cum plouă afară,

Tu nu mai ești umbrela mea interioară,

Am rămas cu ochii-n soare,

Noi doi am fost apă de ploaie.

 

Foto: Thinkstock

Prêt a porter.

Image and video hosting by TinyPic

Stau nemișcat. Și azi. Ea, la fel. Ne privim pentru că, oricum, n-avem încotro. Ceilalți ne privesc și ei, dar în treacăt. Se uită la noi, dar nu în ochii noștri. Nu vor să vadă ce simțim. Dacă simțim.

Mă simt la fel de paralizat, nu pot să-mi mișc corpul. Sunt îmbrăcat ca ieri. Deși abia a început săptămâna. Ea, parcă, are ceva în plus față de ieri. Alți ochelari de soare sau altă eșarfă, nu-mi dau bine seama. Nici nu contează atâta timp cât se uită la mine.

 

Prima dată ne-am văzut acum câteva luni, când m-am mutat aici, pe bulevard. Era prânz de primăvară, cu soare perpendicular pe trotuare. Dintre toți cei care treceau prin fața mea și printre toate mașinile, ea mi-a sărit în ochi. Avea ceva special, cu totul străin față de restul. Mă regăseam în ochii, tenul și părul ei. Fusta se potrivea perfect pe talia ei, iar pantofii cu toc, deloc vulgari, îi dădeau un aer de pariziancă neîndrăgostită. Căuta iubire și atenție. Dar nu de la oricine și nu oricum. O dragoste care să se asorteze cu sufletul ei.

Eu, purtam un costum de in. Pantofii, fără ciorapi, mă făceau să mă simt ca și cum aș fugi, deși stăteam pe loc, să nu o pierd din ochi.

 

Îmi place să mă îmbrac elegant, să întorc privirile tuturor. Micile defecte ale corpului meu sunt ascunse de materiale scumpe și țesături fine. Asta fac toți oamenii, până la urmă, încearcă mereu să ascundă ceva. Un corp disproporționat cu haine, un suflet trist cu un zâmbet, o singuratate cu o relație greșită, un dor cu o uitare. Asta face și moda, încearcă să ascundă ceea ce suntem, să ne deghizăm. Să ne spuna cineva că suntem îmbrăcați prost este mai rău ca diagnosticul unui doctor.

 

Luni de zile am observat-o și mi-am imaginat o relație cu ea. O alta decât cea pe care o avem acum. Am simțit și, încă, nu mi-a trecut, că mi-am găsit locul.

Chit că nu ne avem mereu la gusturi legate de haine, trenduri, firme, noi tot ne potrivim. Lumea se uită de multe ori ciudat la noi, se pun în fața noastră și comentează, dar nu-i băgăm în seamă. Noi știm că suntem făcuți unul pentru altul, deși nu am recunoscut-o niciunul până acum. Așteptăm momentul potrivit.

 

De-aș avea puteri speciale, aș face cioburi geamul ăsta încăpățânat dintre noi, transparența asta care ne ajută să ne vedem, dar parcă așa ne face și mai mult în ciudă, că nu ne putem atinge.

 

Seara, îmi place cel mai mult, pentru că nu se mai reflectă soarele în geam și o vad cel mai bine. Lumina cade foarte frumos pe ea, parcă este sculptată și este expusă într-o vitrină de muzeu celebru. De-ar ști ce frumos mă gândesc la ea…Nu mă interesează cum se îmbracă mâine sau eu ce-o să fiu nevoit să port. Noi ne privim fix în ochi. La asta suntem cel mai atenți. Hainele nu fac decât să distragă atenția celorlalți de la ce se vede în ochii noștri. Pentru că așa fac oamenii, în general, se îmbracă și poartă lucruri care să distragă atenția de la privirea care spune tot ce simt. Moda lor este aceea de-și îmbrăca sentimentele, nu trupurile. Noi suntem exact invers. Cineva, cândva, a schimbat intenționat vorba noastră, ‘haina face pe manechin, nu pe om.’

 

Există un bulevard între fiecare două persoane dintr-un cuplu. Plin de oameni, din trecutul fiecăruia, care mai trec, uneori, prin fața lor. Și fiecare dintre cei doi stă ca într-o vitrină de magazin, se arată tuturor, dar doar cineva poate trece de geam. Și multe dintre aceste persoane se simt ca într-un magazin și se vând așa cum o arată hainele pe care le poartă, dar nu ajung la vitrina de vis-a-vis, dincolo de acel bulevard, unde este așteptat de către cineva special. Așa cum suntem noi doi. Dar noi suntem doar niște manechine și nu putem trece de geamul pe care nu l-am vrut niciodată, ca sa fim împreuna. Atunci oamenii de ce-și pun unul imaginar între ei, chiar și când sunt într-un cuplu…?

Foto: Thinkstock

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campanie 14/2014

02.10.2014-22.102014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG

Buy generic kamagra Buy Nolvadex