Strictul necesar

Image and video hosting by TinyPic

Să nu arunci pe geam, să nu te irosești,

Nici să nu dai mai mult decât poți să găsești,

Nu mă-nvăța să mă obișnuiesc decât cu ceva rar,

Dă-mi din privirea ta doar strictul necesar.

 

Pune deoparte porții, măsoară dozele la miligram,

Așează pe culori și-arome zâmbetul tău ca un balsam,

E coadă-o viață-ntreagă la degetul tau inelar,

Tu nu alegi, tu-i tragi la sorți jucându-te c-un zar.

 

Ești foarte atentă să nu consumi din suflet multe doruri,

Dar faci colecție de masculinele onoruri,

Bărbații văd în tine un tablou celebru, pentru colecționari,

Tu ești doar un portret pervers, pus într-un chenar.

 

În patul tău cu așternuturi de alcool medicinal,

Zâmbești steril, să nu iei vreun microb mortal,

Să-atingă cineva inima ta nu vezi că-i necesar,

Ferească sfintii perna ta de un asemenea coșmar.

 

Ca tine-s toate, dar niciuna nu-i ca tine,

Mă faci să te iubesc enorm, urându-mă pe mine,

Dar să îmi placă viața asta e de ajuns să am habar

Că undeva în lume-i cineva ca tine și asta-i strictul necesar.

 

Foto: Thinkstock

Tu-mi ești victima, eu-ți sunt crima

Image and video hosting by TinyPic

Mai bine te duci la sertar și iei un cuțit,

Al doilea de sus, cu mânerul tocit

Și-ncepi să mă-țepi dincolo de piele

Decât să taci, iar, la cuvintele mele.

 

Sau mai bine apleacă-te și scoate de sub pat,

Toți monștrii pe care i-ai pus la-nnoptat,

Cu gheare și colți să mă rupă-n șase,

Decât să te-arunci în brațele lui mincinoase.

 

Mai bine te făceai măcelar sau vreun doctor chirurg

Și priveai cu atenție cum lacrimi prin vene-mi curg,

N-am uitat că nu-ți place roșul deloc,

Așa că mi-am colorat sângele dintr-un foc.

 

Mai bine erai mută și n-aveai cum să zici,

Vorbele alea mari, cu litere mici,

Sau mai bine eram eu cel mut acum,

Să n-audă nimeni cum te urlu pe drum.

 

Cel mai bine iau eu perna alba când dormi

Și-i imprim chipul tău când, în vis, te transform,

Să fiu eu cel care merge la-nchisoare,

Decât să te iubesc și să nu am suflare.

Mai multe oglinzi decât icoane

Ecoul face ca deschiderea ușii să pară mai importantă decât o ușă obișnuită. Totuși, este doar o intrare, dar, pentru cei mai mulți, cu rol de ieșire. O ieșire din capcanele pe care și le pun singuri. Lumina intră și ea brusc semnalizând drumul până în capătul construcției din piatra.
Puține ferestre, dar înalte. Sunt puse la înălțime, nu pot fi deschise de om. Nu fără ajutor. Parcă s-ar deschide mai ușor din afară de către ei, sfinții care se învârt în jurul bisericii ca niște copii în jurul unei căsuțe de jucărie, jucându-se cu figurinele dinăuntru. Oamenii vin aici să-și caute lumina, dar totul este construit parcă în ciuda soarelui, să intre cât mai puțin.
Cineva, demult, s-a gândit că soarele poate fi înlocuit cu o lumânare, iar Dumnezeu cu un preot.  Oamenii intră pe rând și devin altcineva aici. Își spun regrete, fac promisiuni, nu mișcă mai deloc minute în șir. Cei mai mulți privesc în jos, cautând Cerul la picioarele lor, ascuns de covorul călcat în picioare de pași vinovați și presat de genunchi resemnați.
Alții privesc în sus și caută răspunsuri în cerul de piatră colorată, care stă ca un capac deasupra lor sub forma cupolei. De ce oare nu există biserici în aer liber?

Icoanele așteaptă, neputând să facă nimic în alegerea celor care le sărută și le ating. Sunt ca niște oameni paralizați care pot privi, dar nu mai pot mișca și nici spune nimic. Doar ascultă.
Oamenii sunt în stare să spună orice pentru a depăși un moment greu. Mint oameni, mint icoane, se mint pe ei înșiși.
Este o comunicare inegală. Icoanele se țin mereu de cuvânt, pentru că ele promit doar să asculte. Dar acolo, urmăriți de ele, oamenii promit totul și nu fac nimic de cum au zis Amin și au pășit, din nou, pe bulevard.
Le este teamă să nu fie pedepsiți și caută scuze, nu iertare. Dar credința lor durează cât arde o lumânare subțire, la cincizeci de bani bucată. Cât niște rânduri memorate din Biblie, recitate în gând ca o formulă magică sau un blestem.

Biblia este un fel de Codul Bunelor Maniere pentru credincioși. Nimeni nu te învață să crezi și să iubești oamenii. Este o lecție care nu se învață, este o nevoie. Oamenii au nevoie de credință, însă școala nu are nevoie de religie. Dacă este așa, atunci ar trebui să se predea în școli și ore de Prietenie, Omenie și Toleranță. În special pentru atei. Să nu crezi în nimic mi se pare o formă de egoism. Poate chiar o teamă. Sau poate o răzbunare pe copilăria ta. Icoana ateului este o oglindă. Un om care nu simte îngerii sau nu-i vede, este un om singur.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să existe biserici, ar fi ales ca preoții să nu fie oameni. Știu ei de ce, dar noi știm și mai bine.

Astăzi, icoana Fecioarei Maria va fi cea mai răsfățată. Voi, cu acest nume, fiți mândri de el și să vă bucurați toți anii…

Ambasadoare de păcate.

Image and video hosting by TinyPic

 

Știi locul ăsta-n care ești acum, fără să vrei?

Unde ai ajuns fără poteci, cărări și nici alei.

E gândul meu și de aici nu prea mai poți găsi ieșire,

Poți să încerci, dar am făcut cea mai obraznică răpire.

 

În realitate, poți fi una dintre cele rușinoase,

Cu rochii lungi și nu te duci în alte case,

Însă, în minte se-ntâmplă des un fenomen,

Ai tâmplele fierbinți, mă arzi pe abdomen.

 

De obicei, tu stai picior peste picior,

Spatele drept, privirea verde în covor,

În gândul meu nu este loc de mobiliere,

Rămâi înfășurată-n jurul meu, înfiptă în plăcere.

 

Nimeni nu te știe vorbăreață,

Răspunzi cu glas încet și nu privești în față,

Dar ce-avalanșă de imagini știi să faci când strigi,

Prin gândurile mele toată noaptea te împingi.

 

N-o să te șantajez cu ce știu despre tine,

Te las în gândul meu să-mparți dorințe clandestine,

Atâta timp cât nimănui dintre toți și toate,

Nu-i dai motive să îi fii ambasadoare de păcate.

 

Foto: Thinkstock

De două ori. Mai mult sau mai puțin.

Image and video hosting by TinyPic

Fără timp suficient, cam asta pare să devina ‘boala’, fobia următorilor ani. Tot ce presupune tehnologie și inovație este îndreptat spre a economisi timp. Cu toate astea, avem din ce în ce mai puțin si o recunoaștem. Probabil, suntem epoca cu cea mai proastă gestiune a propriului timp. Consecința firească este să avem prea puțin și pentru ceilalți din viața noastră. Pe urmă, pentru plăcerile noastre, pentru hobbyuri, ambiții, obsesii, vise.

Să se adune toți oamenii deștepți, toți oamenii de știință și doctorii să ne spună într-o zi așa – ‘de astăzi, avem cu toții câte două corpuri, nu doar unul, ca până acum.’ Ca un frate geamăn, dar cu aceleași gânduri, emoții, probleme, slăbiciuni. Singurul lucru care îi unește să fie sufletul. Rațiunea se împarte în cele două trupuri, fiecare cu discernământul său. Creat în ideea de a câștiga timp, al doilea trup va putea fi în același timp în două locuri diferite, va putea vorbi despre două idei diferite în același timp, cu două persoane diferite.

Dar dacă am avea două inimi, pe cine am iubi mai tare, pe noi înșine sau pe cei de lângă noi? Am alege ca ambele trupuri să se ducă la aceeași persoană? Asta în cazul în care și ea îți dedică ambele trupuri ție. Am păstra un corp pentru povestea noastră de dragoste și unul l-am trimite ‘la joacă’?

Ne-ar păsa mai mult sau de două ori mai puțin. De oricine și orice. Ne-ar fi la îndemână să devenim mai diabolici decât ne putem închipui sau mai salvatori decât știm că suntem.

Câte locuri am putea să vedem mai repede și în același timp… Dar așa am alege să ne folosim celalalte picioare, să ne facă niște turiști și mai eficienți? Poate am dansa mai mult și poate am alerga mai tare.

Cu încă două mâini în plus, am alege să facem mai multe cumpărături, să luăm mai multe lucruri care să ne aparțină? Sau am putea să îmbrățișăm și mai cuprinzător, să aplaudăm mai puternic, să mângâiem mai des. Poate ca am vorbi mai puțin. După o perioadă, în care ne-am da seama că nu avem chiar așa multe să spunem cu o singură gură, dar cu două…

Mai târziu, am fi mai atenți, pentru că am auzi mai multe. Și ne-am da seama ce puțin am ascultat până acum. Ne-am privi mai des sau am alege să vedem și mai mulți oameni. Ne-ar impresiona mai multe lucruri sau ne-am preface că nu vedem altele și mai intens ca până acum. Și, totuși, cu toate avantajele și dezavantajele astea, cu toate alegerile pe care ar trebui să le facem, vă dați seama că am putea visa de două ori mai mult cu ochii închiși? Sau, și mai bine, deschiși?

Mie asta mi-ar plăcea cel mai tare. Sunt convins că și vouă. Fac pariu. Cu toate cele patru mâini.

Semnat,

Noi.

 

Foto: Thinkstock

Pe ce lume ești?

Image and video hosting by TinyPic

Îmi place să cred că animalele, de fapt, pot să vorbeasca. Dar s-au hotărât să nu o facă, pentru că sunt mai inteligente decât noi. Vorbesc între ele când nu le vede nimeni. Și nu, nu poți să tragi cu urechea sau să le prinzi făcând asta, pentru că sunt animale și te simt dacă ești aproape.

Îmi place să cred că după ce adorm luna se întoarce cu fața și are trăsături umane. Are ochi, gură, nas, lumina în privire. Așteaptă să adorm ca să se întoarcă cu fața, pentru că altfel aș ține-o de vorbă și nu m-aș mai odihni.

Îmi place să mă gândesc că dincolo de orice oglindă este o parte mai bună a mea, înconjurat de oricine îmi trece prin cap și aș vrea să fie lângă mine. Cunoscut sau străin, viu sau mort, prima iubire din școala sau un star mondial. Dar eu, cel de dincolo de oglindă, nu mă las, încă, să-mi fac asta.

Sunt convins că există oameni care pot face bine sau rău de la distanță. Unii cu voia lor, alții involuntar.  Doar folosindu-și energia, mintea, imaginația, timpul. Poate nici nu sunt oameni și sunt o altă specie. Ar fi mai interesant așa. Nu ne plictisim, câteodată, de noi, care ne credem oameni? Nu ar fi mai distractiv să existe și alte specii, care să arate la fel ca noi, dar pe care să-i acceptăm așa?

La fel, cred că viața nu moare, ci călătoreste. Ca o reciclare de suflete, cu toate visele, durerile, speranțele și dorurile lor. Mi se pare mai fascinant că acum, când stau și scriu asta, în jurul meu poate se întâmplă o altă lume, cu personaje pe care nu le văd, făcând lucruri pe care nu le înțeleg, dar pe unele le simt. Din instinct, probabil.

Îmi place să cred că există Dumnezeu și că exista în mai multe locuri decât sunt biserici pe lume. Și sper că nu va exista niciodată o știință care să dovedească asta. În prima zi în care se va demonstra științific prezența sau absența unui Dumnezeu sau orice alt nume i-am pune, lumea doar ar crede, dar nu ar mai simți.

Mă fac că nu văd când se schimbă anotimpurile și că, de fapt, se întâmplă pentru a nu ne plictisi de ele, nu pentru că așa face bine climei și agriculturii. Dacă nu am avea niciodată iarnă, nu am crede în zăpadă și în oameni de zăpadă. Dacă nu ar cădea frunzele toamna, nu ne-am petrece copilaria strângându-le.

Lumea nu este cea de la televizor. Și nici cea din ochii celor care nu văd minunile din jurul lor. Lumea este mai mult decât ce vedem și ce atingem.

Dacă nu aș vedea lumea mai fascinantă decât este, într-o zi, când o sa fiu aer sau dincolo de oglindă, n-o să cred că există oameni.

Foto: din Cosmos, http://www.thinkstockphotos.com/

VIN ALEGERILE. CELE INTERIOARE.

Ne propunem prea puțin și ne dorim prea mult. O așteptare cu rădăcini înfipte în sângele nostru ne face să căutăm soluții în alți oameni pentru problemele pe care ni le facem singuri. Este o matematică ce dă cu minus. Nu ne-o predă nimeni, o prindem din mers și dăm examene încontinuu.

Încă nu știe nimeni dacă oamenii se schimbă sau doar se transformă. Judecăm doar prin filtrul propriilor experiențe. Experiențe care sunt la rândul lor transformate de felul în care credem că ne-am schimbat, nu? Ce azi ni se pare firesc, acum un an era aberant. Ce ieri însemna ‘niciodată’, acum înseamnă ‘din nou’.

Dominoul spiritelor care ne ies în cale ne asfaltează de fapt, calea. Visul și dorința crescute în sângele nostru depind în cea mai mare măsură de oamenii care au aceeași ‘grupă sanguină’ cu a noastră.

Frumusețea și oportunitatea nu mai sunt criterii ale anturajului pe care ni-l creăm. Dacă ne-am putea face prieteni doar cu ochii închiși, ce de ajutor ar fi oamenii….Sau măcar cu un ochi să simțim, iar cu celălalt să gândim.  Și cu toate astea, ce de priviri frumoase, expresive, mincinoase, temătoare, pasionale s-ar pierde la auzul unor cuvinte, unor șoapte, unor exclamații.

Nu le putem avea pe toate, dar putem pierde tot ce avem prin oamenii pe care îi alegem să ne facă bine. Dar lucrurile pe care le fac ei pot fi spre binele nostru sau spre al lor.

Viața este mai frumoasă atunci când nu avem putere. Nici să alegem, nici să decidem, nici să acționăm. O copilărie și o bătrânețe liniștită sunt mai frumoase decât o maturitate în plină formă, dar cu așa de multe responsabilități. Poate pentru că avem mai mult griji decât avem grijă de noi.

Unii oameni sunt arme, alții sunt scuturi. Unii cauze, alții pretexte. Unii spun cuvinte, alții văd cifre. Unii oameni sunt ploi, alții sunt curcubee.

 

Foto: Thinkstock

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campania 12/2014

21.08.2014-10.09.2014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG