Între-bare

Între o zi şi-o alta, ţi-am făcut loc,
Când se stinsese scânteia ultimului foc.
Celălalt trup a fost eliberat nedrept,
Din mâna mea şi cuşca de la piept.
Între-un pahar şi altul, ţi-am spălat
Cearşafurile ce aveau imprimat
Spatele ei, genunchii mei,
Palmele mele, genunchii ei.
Între un anotimp şi altu-am construit
O pace-n mine ca şi cum ai fi venit,
Numele lor le-am pus la anonime
Şi pozele-n caietul meu cu crime.
Între un ‘ce mai faci?’ şi-un ‘pe curând’,
M-am antrenat la tot ce vrei să îţi răspund,
De vei găsi privirea mea când sună ceasul,
Eu nu o să te mint şi tu nu o să vezi că-mi creşte nasul.
Între-un motiv certat c-un argument
Şterg pentru tine praful din ‘prezent’,
Îţi întind braţele până la stele,
Picioarele să nu-ţi mai fie paralele.
Între uman, sentimental şi raţional,
Îmi scutur sufletul de animal,
Îmi ascut ghearele şi dintîi, a supravieţuire
Nu să te-atac, ci să mă apar de iubire.
Între-a ţipa şi şi-a te înfricoşa,
Alegi să mângâi simplu rana mea,
Cea pusă de la început, cumva, aiurea
Puţin spre stânga, unde te doare lumea.
Între un ‘eu’ de-atunci şi ‘tu’ de-acum
Din rătăcire mi-ai făcut un drum,
Şi mă-ntreb cum de ceilalţi, pân’ la mine,
Dintre atâtea căi, nu te-au ales pe tine?

(Photo Guliver/Getty Images)

Puterea celui rămas fără puteri

Aş putea să fac dragoste cu tine aici
Şi fără să te-ating,
Prin sentimentele tale şi în tine
Să mă-mping.
Aş putea, acum, să-ţi dau viaţa peste cap,
Aşa, chiar fără să mă vezi.
Sau să-ţi dau lumea mea,
Cu grijă, s-o păstrezi.
Aş putea să te aprind şi să te sting
Cum fac şi c-un chibrit,
C-o singură suflare să-mi faci lumină,
Ca primul răsărit.
Aş putea să fug cu tine-acum în lume
În orice metru de pe glob,
Iar tu nici n-ai simţi că ai plecat puţin,
Din lumea ta, în care fericirea-i doar un ciob.
Aş putea să te distrug în mintea mea
Cu două amintiri-dezastru,
Să-mi bat joc de tine, dar visul nu mă lasă,
El, încă, vede ochii ăia ai tăi, şi-acel ucigător albastru.
Aş putea să te pun la colţ şi să te pedepsesc,
Fără să ştii că eşti o prizonieră,
Ţinută contra voii tale-n mine, fără răscumpărare,
N-aş da doi bani pe tine, de n-ai fi o himeră.
Aş putea să-ţi fac ce-mi trece mai bolnav prin minte,
Tu nu ai suferi, pentru că nici n-ai mai putea,
Dacă absenţa mea nu doare nici cât o zgârietură
Şi-ai pus o cărămidă-n locul unde ieri îţi era inima.
Aş putea să am orice puteri aş vrea,
Dar un singur lucru n-aş putea nici mort.
Să te apar de ce nu-ţi face bine,
Dar, cel mai tare, de mine şi de tine.

(Photo Guliver/Getty Images)

Nu spun până nu simt

Totul are viaţă. Totul are scop. Totul are suflet.

Tot ce facem, ce spunem, ce arătăm. Gânduri, emoţii, cuvinte, gesturi, priviri, toate stau la rând în fiecare dimineaţă să fie alese şi să fie scoase în lume.

O armată ordonată, de fiecare dată, cu fiecare răsărit, aşteaptă să fie băgată în seama, să ajute omul care apelează la ea. Rolul unei armate este să apere, nu să atace. Să te facă să te simţi în siguranţă, din umbră, în linişte, deloc ostentativ.

Aşa sunt şi cuvintele noastre. Privirile şi gesturile. Sau aşa ar trebui să le alegem, atunci când ne hotărâm că vrem să transmitem ceva. În linişte, pentru a aduce linişte.

Rânduri de cuvinte stau la rând să fie spuse şi să însemne ceva atunci când sunt rostite. Sau scrise. Să schimbe, în bine, ziua cuiva.

Să nu fie spuse degeaba. Sunt şi cele care au teamă de a fi spuse bine, dar cui nu trebuie. Poate aşa este şi mai frustrant.

Gesturile vin în spatele cuvintelor. Ca o ariergardă. Au rolul de a da viaţă cuvintelor, oricare ar fi ele. De multe ori gesturile mint mai mult decât cuvintele. Facem gesturi inutile, necontroloate, când nu ştim ce să spunem sau dacă să spunem ceva. Corpul nostru nu se mai coordonează la fel atunci când minte.

Privirile, însă, îi dau pe toţi de gol. Şi cuvinte şi gesturi. Sau garantează sinceritatea tuturor. Fără să facă zgomot sau să atingă, tot privirile spun cel mai mult.

Avem, de fiecare dată, de ales ce spunem, ce arătăm, ce transmitem.

Şi, totuşi, de câte ori spunem ce vrem să spunem? Ce simţim cu adevărat că vrem să spunem? Suma lor este din ce în ce mai mică faţă de ce vrem să audă lumea de la noi sau ce se aşteaptă să audă, atunci când spunem ceva. Spunem ce este nevoie? Sau ce avem nevoie să spunem?

Totul are viaţă. Şi dacă nu are viaţă, îi putem da noi. Prin ce spunem.

Totul are scop. Când nu are, îi dăm noi, atingându-l, găsindu-i locul potrivit în viaţa noastră.

Totul are suflet. Atunci când privirile se revoltă şi nu ţin seama de cuvinte, de războiul lor, de frontul gesturilor. Bun sau rău, dar are suflet.

Eu nu mai cred în oameni buni sau răi. Am găsit o altă categorie – sinceri sau nu.

(Photo Guliver/Getty Images)

Lume şi pre-lume

Azi stau eu deasupra şi lumina soarelui mă face să lucesc. Acum depinde şi din ce parte sunt privită. Începând cu opt şi ceva, când soarele se ridică peste casa de vizavi, lumina lui ne atinge, urcând, spre marginea geamului nostru, până în jur de zece şi ceva. Urmele lăsate acum câteva zile pe mine, se văd şi mai bine, în lumina soarelui. Au rămas acolo ca să-mi fie mereu dor de el. Sper ca soarele să le şteargă şi să lase loc altora mai noi.

Sunt roşie pe o parte şi albă pe cealaltă. Colţurile îmi sunt rotunjite şi literele sunt uşor reliefate. Aşa se simte la atingere, dacă treci cu degetul peste literele mele. Nu sunt multe, un nume, un prenume şi o funcţie. Ca orice altă carte de vizită. Pe cealaltă parte, cifrele numărului de telefon sunt scrise cu roşu pe alb.

Nu mi-am mai simţit stăpână de câteva săptămâni. M-a scos din pachet, unde eram toate celelalte şi m-a dat la schimb. Pe o alta albă, comună, neinteresantă, fără forme, cu literele scrise cu o formă demodată. Ce să mai zic, o carte de vizită trecută. Poate chiar trecută prin multe mâini. Iar asta, toate o ştim, este cea mai mare dezonoare pentru noi, să fim date mai departe. Mai bine ne aruncă la coş decât să fim date mai departe de către cel care ne primeşte. Ce suntem noi, haine, să ne poarte oricine, după cheful lui?

Când ieşim din pachetul ordonat, suntem ca nişte spioni. Nu ştim unde vom fi trimise, unde vom ajunge, dar nu trebuie să ne dăm de gol stăpâna, să nu o facem de râs.

Ieşirea mea s-a întâmplat într-o luni seară. Era un restaurant destul de aglomerat. Am simţit degetele proaspăt date cu ojă cum mă scot elegant dintre celelalte cărţi de vizită şi m-a întins prin aer, prinsă între arătător şi mijlociu, până am întâlnit degetul mare şi arătătorul bărbatului cu ceas scump şi butoni argintii. M-am simţit şi mai frumoasă, pentru că am înţeles din start că în seara asta este ceva personal. Nu s-a dat nimic în schimbul meu, deci este ceva important pentru stăpâna mea. Rolul meu este acum şi mai special. Chiar se va întâmpla o vizită după câte pare, aşa cum scrie la carte.

Două zile am stat în buzunarul de la piept al unui costum bine croit. Nu pe partea inimii. Acolo era telefonul. Aparatul acela care a fost inventat să ne ia nouă locul, să ne extermine, cu memoria lui în care lumea îşi trece cifre şi lietere ale unor oameni, dar fără să poată vedea personalitatea omului când se prezintă prin noi. Fără parfum, fără elegantă, fără sclipire. O carte de vizită înmânată presupune încredere, este că un acord tacit, ca o conspiraţie agreată de două persoane. O carte de vizită are aceeaşi clasă ca un valet al unei case regale. Şi este la fel de rară.

Am fost folosită o singură dată după acele două zile şi lăsată pe birou. Cu roşul în sus. Acolo m-am întâlnit cu el, cel care m-a dat peste cap, m-a şifonat, cum ne spunem noi atunci când întâlnim ceva sau pe cineva care ne place.

Lucea mai mereu. Ţin minte momentul în care m-a atins, când a început să-şi mişte vârful sălbatic pe mine, lăsându-mi urme adânci în cartonul meu fin. Era cel mai obraznic stilou, deşi n-am văzut multe. A fost primul din viaţa mea. Chiar dacă sunt în văzul tuturor, o să simt mereu urmele lui. A scris în mine, pe mine, cu mina. Neagră. Ca şi corpul lui dintr-o bucată, fără capac, ca toţi ceilalţi. Acesta al meu se înşuruba, ca să iasă la lumină, iar când se auzea acel sunet scurt, brusc, ştiam că a ieşit şi că intră în acţiune. Chiar lucea mereu. În soare, în lumina computerului, a lustrei, a brichetei, era ca un lac care reflectă orice. Unul adânc, dar fără valuri, discret, dar în care te afundai dacă te zbăteai. Trebuia să te laşi condusă de el, să te ude cu mina, cu cerneala lui, scurt şi pervers. Apoi, să se audă acel click când se înşuruba înapoi, ca zgomotul de fermoar de pantalon tras al unui gigolo.
Ziua asta o să treacă la fel ca ultimele trei zile. Întinsă pe spate, înconjurată de nişte hârtii şi dosare. În lumea oamenilor aşa cred că se simt şi ei, înconjuraţi de blocurile şi clădirile de birouri.

Până mâine. Când o să ne vedem, din nou. Stăpânul lui se întoarce din vacanţa lui scurtă şi o să înceapă, din nou, să scrie tot felul de lucruri pe orice bucată de foaie găseşte. Mai am o parte neocupată, după care, probabil, o să fiu pusă la un loc cu celelalte lucruri de care nu mai are nimeni nevoie. În sertar. Cel mai rău loc. Acolo luciul meu o să se stingă, o să fie acoperit de praf sau, şi mai rău, de alte cărţi de vizită, neîngrijite, ale unor stăpâni neinteresanţi. Mai bine mă rupe în bucăţi şi mă aruncă la coş. Mai bine să mor împrăştiată decât să rămân întreagă şi nefolositoare într-un sertar de birou. Dar, mai ales, fără să ştiu că aş mai avea o şansă să fiu însemnată de vârful acela de stilou care-mi tulbură textura şi-mi împuţinează culoarea.

Mă uit la icoana de pe perete. Cred că este cea mai frumoasă carte de vizită a cuiva, de-asta este şi pusă în ramă, pe un perete. O să mă rog la ea să fiu ruptă, după folosire, dar cu o singură dorinţă înainte de condamnarea mea. Ca într-o altă viaţă, să fiu cerneală, să locuiesc într-un stilou.

(Photo Guliver/Getty Images)

Cuvinte puţine, sensuri multe

Astăzi este Ziua Internaţională a Poeziei. Nu sunt poet, dar îmi place să scriu versuri. Pentru muzică, în general. Şi acesta este felul meu de a o cinsti, prin acest articol.

Poezie, pentru mine, este o scurtătură a cuvintelor spre suflet.

La multe versuri… citite!

Ce miracol să te am

Faci din luminiţă, far.
Din lanternă, felinar.
Din scânteie, lumânare
Şi din stele, stropi de soare.

Faci din zgomot, melodie.
Din secunde, veşnicie.
Din zâmbet, faci balsam.
Ce miracol să te am….

 

Blues-ul îngerilor

Un înger curios m-a întrebat,
‘Bătrâne, ce s-a întâmplat?’,
‘Îngere, chiar poţi să m-auzi?
E vina ta că te refuz.’

‘Spune-mi de ce eşti abătut,
Spune-mi şi am să te ajut’,
‘Eu nu mai ştiu cum e să visez,
Sunt prea bătrân să mă salvez…?’
‘Bătrânii sunt doar nişte copii,
Care-au crescut mai repede cu o zi.’

‘Îngere, tu ce vârstă ai?’
‘Bătrâne, noi nu avem vreme în Rai.
Îngerii sunt doar nişte copii,
Care-au plecat mai repede cu o zi…’
‘Îngere, doar puţin mai stai.
Spune-mi, oare, ajung şi eu în Rai?’
‘Bătrâne, acum eşti tu cel curios,
Până la îngeri, trăieşte frumos…’

(Photo Guliver/Getty Images)

Atlasul norilor. Şi complotul lor.

Locul cu numărul opt, litera D, la margine de rând. Îmi pun bagajul, cu tot cu haina, în compartimentul de sus. Se vorbesc câte două sau trei limbi, deodată. Cei mai mulţi sunt agitaţi, încearcă să prindă loc liber să-şi pună bagajele şi ei, împreună cu pungile pline de ultimele cumpărături făcute în aeroport. Întârzierea plecării avionului nostru, cu peste jumătate de oră le-a dat timp să-şi aducă aminte că mai au de cumpărat câte ceva. Mereu se găseşte câte ceva în plus de cumpărat.

Suntem ascultători. Şi atunci când ni se spune să ne punem centurile de siguranţă şi atunci când ne vorbeşte pilotul. Este cald la destinaţie.

Ne ridicăm de la sol şi ne luăm la întrecere cu aerul, să lăsăm urme albe pe cer. Pentru câteva ore, în avion, suntem o mică lume. Ne studiem cu coada ochiului, până într-o oră o să ne spunem, în gând, părerile bune şi rele despre cei din jur şi până în cea de-a doua o să ne recunoaştem vocile şi râsetele.

Zbor împreună cu nişte oameni pe care n-o să-i mai văd niciodată. Cel mai frumos lucru pe care un om nu ştie să-l facă, dar poate, cu ajutorul altora, este să zboare. Şi când o facem, o facem cu nişte străini.

Este pe dos. Pe pământ, privim pe geamuri mari, să încapă tot cerul, cu vârfuri de blocuri înfipte în el, iar aici, sus, ferestrele sunt cele mai mici. Măcar nu au colţuri, au forma unui contur de cap de om.

Zece C, un bărbat la aproape patruzeci de ani, stă lipit în scaun. Teama de zbor pare o fobie elegantă, ascunsă în costumul bleumarin, de sub mâneca căruia iese un ceas scump care luceşte în razele soarelui, ce bate perpendicular pe el. Mâna strânsă pe mânerul scaunului dă de gol relaxarea propusă de poziţia picioarelor.

Două locuri mai în faţă, paralel cu mine, un cuplu până în treizeci de ani. El îi explică că nu ştie nimic despre mesajul primit în dimineaţa asta pe telefon de la o Gabriela. Partenera lui de zbor preferă să privească norii şi ţine mâna moale când el o prinde de ea. Nu se mai implică. A aterizat cu picioarele pe pământ mai devreme decât restul celor din avion.

Stewardesele împing cărucioarele pe culoarul dintre rânduri. Una dintre ele are un zâmbet necontrolat în privire. Pare îndrăgostită. Cealaltă nu pare impresionată. A mai văzut-o aşa şi în alte dăţi. Nu ştie, încă, dacă s-a plictisit de povestirile colegei ei sau o invidiază.

Şase C. Un umăr de fată sub tricou albastru, cu mânecă foarte scurtă, este acoperit de păr şaten. S-a întors spre mine şi mai devreme. La început am crezut că se uită după însoţitoarele de zbor. Acum este prima dată când îmi şi zâmbeşte. A ‘salut’ şi a ‘îmi pare bine că eşti aici în avion cu mine’, nu a ‘hai să fim singurii care fac sex în avionul ăsta’. Poate facem, deja, în gând.

Urechile încep să simtă presiunea coborârii avionului, centurile se închid la loc şi toată lumea începe rutina dinaintea aterizării. Nu şi ea. Se întoarce peste umăr şi îmi întinde o carte şi un pix. ‘Scrie-mi ceva frumos unde vrei, să-mi amintesc de tine.’ Mi-a dat şah. A mutat de la C6 la D8.

Îi scriu şi îi întind cartea înapoi. Avem ceva din şcolarii care îşi dau bileţele în clasă, printre rânduri, atenţi să nu îi prindă învăţătoarea şi ne pasăm cartea doar atunci când nicio stewardesă nu este atentă.

Am umplut foaia de dinaintea prefaţei, când avionul atinge solul. Lângă mine, o femeie în vârstă îşi face semnul crucii, liniştită că a aterizat cu bine. Bărbatul din spate lasă mânerul scaunului liber şi îşi şterge, discret, fruntea cu batista galbenă, care l-a păzit din buzunarul de la piept.

Îmi scot geanta şi haina de sus. Şahista şatenă se chinuie să-şi coboare geanta, iar eu nu pot să îmi fac loc printre cei dintre noi. O cheamă Silvia, aşa mi-a scris în culoare roşie la al patrulea schimb de mesaje.

Reuşesc să trec, cu greu, de primul rând de scaune dintre noi,împiedicându-mă de un bagaj lăsat acum pe jos. Sunt la un metru în spatele ei şi îi spun pe nume. Nu mă aude. Îmi e ruşine să o strig mai tare, să nu sparg liniştea şi emoţia celor doi şcolari de mai devreme. Mai încerc o dată. Niciun răspuns.

De pe locul şase B, se ridică o doamna mai în vârstă. Silvia îi da ceva din geantă. Este cartea noastră. Doamna o bagă în geanta ei de mână şi îi face nişte semne. Silvia, şi ea, la rândul ei, îi răspunde la fel. Ceva striga foarte tare în mine – este mută! Ea, fără voce, eu, fără cuvinte. Mat.

Culoarul se eliberează, Silvia şi doamna ei se pierd când fac stânga la ieşirea din avion. Eu, fără să-mi dau seama, fac să întârzie toată lumea din spatele meu, rămânând în mijlocul culoarului.

Ce se întâmplă în cer, rămâne în cer. Doar norii o să-şi aducă aminte de noi. Şi o pagină de carte. Fără început, fără final. Doar o prefaţă.

(Photo Guliver/Getty Images)

“Datorită ei”: “La mulţi ani!” înseamnă “mulţumesc”

Fac acum convenţia asta. Că mâine, 8 martie, când urăm La mulţi ani! unei femei, înseamnă să-i mulţumim, de fapt. Chiar dacă o facem în gând. chiar dacă nu ne (mai) aude. Chiar dacă răspunsul ei va fi confuz, pentru că ‘mulţumesc’-ul ei se va traduce şi în ‘cu plăcere’ şi va fi ciudat să ţi se răspundă cu o mulţumire la o mulţumire.

Femeile prezente, aproape zilnic, în viaţa noastră ştiu şi simt dacă le iubim, dacă le apreciem sau dacă le respectăm. Ele, mamele, bunicile, rudele, iubitele aud şi simt acest ‘Mulţumesc’, nu trebuie să-l citească. Sunt, însă, celelalte femei pe care nu le băgăm în seamă, pe care le-am uitat sau pe care nu le-am cunoscut, încă.

Eu vreau să mulţumesc primei mele învăţătoare, doamna Ianos. Deşi eram un copil ciudat, mult prea timid, a reuşit că în patru ani de zile să mă protejeze de mine însumi, să nu mă complexeze lucrul ăsta în vreun fel.

Îi mulţumesc profesoarei de muzică, doamna Corina Constantin, că m-a lăsat să cânt în corul şi grupul şcolii când abia învăţăm să cânt. A simţit că acolo era locul în care mă simţeam cel mai în largul meu, din toată şcoala.

Mulţumesc femeilor care m-au ajutat, cu o vorbă bună, cu un sfat, care mi-au spus sincer când am greşit, când nu am fost eu. Celor care m-au păzit.

Le spun La mulţi ani! fostelor mele prietene. Şi că îmi pare rău când am greşit faţă de ele.

La mulţi ani! celor cărora nu are cine să le spună asta. Celor singure, care urlă pe sub piele, cu discreţie.

Mulţumesc femeilor care, încă, se caută şi care se descoperă. Asta se reflectă şi asupra bărbaţilor care intră în viaţa lor şi îi face mai curajoşi, mai responsabili.

Mulţumesc celor care sunt acum în viaţa mea, cu orice rol, care mă ajută şi îmi aduc linişte.

Mulţumesc celor care mă inspiră. Şi-n muzică şi-n viaţa mea.

La mulţi ani! femeilor din cântecele mele. Şi a celor din rândurile mele, de-aici.

Mulţumesc celor care mă ascultă şi care citesc gândurile mele.

Vă sunt recunoscător…

(Photo Guliver/Getty Images)

***

La început de primăvară şi de luna femeii, lansăm seria Datorită ei, articole dedicate femeilor din viaţa noastră care ne-au învăţat o lecţie.

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campania 6/2014

17.04.2014 - 07.05.2014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG