VIN ALEGERILE. CELE INTERIOARE.

Ne propunem prea puțin și ne dorim prea mult. O așteptare cu rădăcini înfipte în sângele nostru ne face să căutăm soluții în alți oameni pentru problemele pe care ni le facem singuri. Este o matematică ce dă cu minus. Nu ne-o predă nimeni, o prindem din mers și dăm examene încontinuu.

Încă nu știe nimeni dacă oamenii se schimbă sau doar se transformă. Judecăm doar prin filtrul propriilor experiențe. Experiențe care sunt la rândul lor transformate de felul în care credem că ne-am schimbat, nu? Ce azi ni se pare firesc, acum un an era aberant. Ce ieri însemna ‘niciodată’, acum înseamnă ‘din nou’.

Dominoul spiritelor care ne ies în cale ne asfaltează de fapt, calea. Visul și dorința crescute în sângele nostru depind în cea mai mare măsură de oamenii care au aceeași ‘grupă sanguină’ cu a noastră.

Frumusețea și oportunitatea nu mai sunt criterii ale anturajului pe care ni-l creăm. Dacă ne-am putea face prieteni doar cu ochii închiși, ce de ajutor ar fi oamenii….Sau măcar cu un ochi să simțim, iar cu celălalt să gândim.  Și cu toate astea, ce de priviri frumoase, expresive, mincinoase, temătoare, pasionale s-ar pierde la auzul unor cuvinte, unor șoapte, unor exclamații.

Nu le putem avea pe toate, dar putem pierde tot ce avem prin oamenii pe care îi alegem să ne facă bine. Dar lucrurile pe care le fac ei pot fi spre binele nostru sau spre al lor.

Viața este mai frumoasă atunci când nu avem putere. Nici să alegem, nici să decidem, nici să acționăm. O copilărie și o bătrânețe liniștită sunt mai frumoase decât o maturitate în plină formă, dar cu așa de multe responsabilități. Poate pentru că avem mai mult griji decât avem grijă de noi.

Unii oameni sunt arme, alții sunt scuturi. Unii cauze, alții pretexte. Unii spun cuvinte, alții văd cifre. Unii oameni sunt ploi, alții sunt curcubee.

 

Foto: Thinkstock

În altă lume. Din fericire.

Image and video hosting by TinyPic

O stare moare când naște o idee. Ideea aceea se dezvoltă puțin, crește, se face mare și devine conștientă. Și, pe urmă, moare și ea.

O idee moare, când naște emoția pe care o provoacă. Emoția nu știe să moară. Emoția naște artă, ăsta este destinul ei. Uneori și-l rateaza. Ca oamenii.

Arta este o sumă de reîncarnări ale ideilor și emoțiilor, ale exorcizărilor de amintiri și vise din niște suflete.

Arta se naște din moartea unor idei care se transformă în cuvinte, sunete, obiecte, culori, imagini.

Noi, oamenii, suntem și noi niște obiecte de artă. Unele geniale, altele banale, neînțelese, repetitive, dar unice fiecare în felul ei. Și nu murim niciodată, doar schimbăm lumile.

Poate după ce murim ajungem într-o lume în care muzica scrie oameni și cânta trupuri, picturile colorează oameni, poeziile pun oamenii în rima și așa îi găsește pe cei care se potrivesc cel mai bine între ei. Sau poate ajungem într-o lume în care fiecare om este un cuvânt din dicționar. Dacă ar fi așa, cum am face atunci? Ne-am căuta sinonimul pereche? Sau am fi mai interesați de câte un verb?

Poate chiar trăim în paralel în toate aceste lumi, iar în cea reală doar existăm. ‘A trăi’ cu ‘a exista’ nu înseamnă același lucru, dar ar face un cuplu minunat. Toți copiii lor s-ar numi ‘viață’.

Suntem proprietarii celui mai inteligent și sofisticat mecanism de pe Pământul pe care trăim și despre care credem că este singura noastră lume. Un mecanism cu suflet, minte, privire și voce.

Cu toate astea, ne mulțumim doar să-l exploatăm, nu să îl cunoaștem.

Sunt pline farmaciile de creme și medicamente pentru corp și goale bibliotecile pentru minte și suflet. Ținem cont de rețetele doctorilor, dar nu luăm în seamă artiștii. Albește părul și se înnegrește mintea. Sunt pământurile pline de cruci cu nume pe ele, înfipte în pământ. Cimitirele emoțiilor sunt mințile celorlalți.

Când arta devine înțeleasă și nu simțită, arta moare. Cu toate astea moare frumos. Pentru că omul este Raiul artei.

Foto: Thinkstock

O specie pe cale de aparitie.

 
Image and video hosting by TinyPic

Pe la prânz, când oamenii aleargă pentru toate cele care nu și le-au dorit când erau mici și cred că au nevoie de ele acum, se întâmplă în orice casa. Și nu doar la prânz, totuși.

Într-o casă. Nici prea săracă, dar nici prea bogată. Ei, proprietarii locuinței, sunt plecați la serviciu și nicio altă persoană nu mai locuia acolo în afara celor doi tineri.

Pe masa din sufragerie stau o carte și un film. Prin aer se plimbă o melodie. Este cea ascultată de cei doi oameni înainte să iasă din casă. Mai este și un pahar de vin. Tot pe masă, aproape băut, așa cum a rămas de aseară.

-Nici ei nu mă înțeleg cum trebuie. Poate ar fi făcut-o dacă ar fi fost atenți mereu la mine. Dar ce, au avut ei răbdare doua ore să mă privească? Nu, n-au avut. Și sunt printre cele mai bune, ați văzut și voi cum scrie pe coperta mea, câte premii am luat.

Așa se plange filmul celorlalti din camera.

-Mai bine citeau cartea. Puteam sa îi pun în legatura cu ea, daca mi-ar fi spus. Nu te mai plânge atât, eu ce să mai zic ca am doar 28 de pagini întoarse și nu-mi știu finalul.

Cartea era curioasă mai mereu, dar foarte răbdătoare. Niciodată nu și-a foșnit paginile fără să fie oamenii cei care o fac, atunci când simțeau nevoia. Și nu știa dacă are un final fericit sau nu.

-Voi măcar stați aici mereu, iar ei vă pot privi oricând, de oricâte ori au chef. Dar eu? Mă beau și mă uită până a doua zi, ca sa dea vina pe mine, pentru ca nu-si mai aduc aminte tot. Si nu, sa nu-mi spuneti, iar, sa vad partea plina a paharului. M-am saturat de gluma asta!

Asa spune si paharul de vin, cu putin vin. Alb, sec.

Melodia era cea mai fericita, pentru ca putea sa pluteasca in aer oricat. Ba mai mult, din cand in cand, fugea de pe buze pe alte buze, de cate ori o fluiera cineva sau o canta. Singura ei suparare este ca nu dansa nimeni pentru ea.

Celelate lucruri din casa incepusera sa isi dea cu parerea despre discutia celor de pe masa. Unele le dadeau dreptate, altele credeau ca asa sunt mai toate cele care au legatură cu artele, mai răsfățate și în căutare de atentie.

 

Oamenii, în timpul ăsta, cred ca doar ei au probleme și întrebări. Când vin acasa vor doar să se folosească de un film, o carte, ceva de băut sau o muzică, să se relaxeze. Dar fără să le simtă, ci doar să le consume.

Totul are suflet pe lumea asta. Sufletul pe care-l dai atunci când dai atenție. În momentul ala cartea va fi mai prietenoasă și te vei ține de rândurile ei ca de niște balustrade deasupra celor mai înalte clădiri, cu cele mai frumoase peisaje. Filmul se va juca prin tine, cu tine si se va proiecta prin toate celulele tale. Paharul de vin te va unge pe suflet si nu doar se va scurge prin tine, ci va spala din tine ziua care a trecut. Iar melodia se va descompune in mici fiori care, la inceput, o sa te faca sa tii ritmul cu piciorul, apoi sa bati cu mana usor tempoul si sa iei la dans pe cineva imaginar, care are chipul celei mai frumoase amintiri, mirosul primei iubiri si forta unui inceput.

Dintre toate lucrurile din jurul tău, dacă ar fi să-i dai viața, ce-ai alege? Ce obiect ai vrea să trăiască, să miște, să-ți vorbească?

Totul are suflet pe lumea asta, dacă-i dai atenție. Nu trebuie să respire, ca să aibă viață. Nu trebuie să vorbească, să simți că îți comunică ceva. Nu trebuie să-l îmbraci, ca să ți se potrivească. Nu trebuie să-ți zâmbească pentru a te bucura.

Imaginează-ți că orice din jurul tău, din casa ta, din mașina ta, că totul are suflet și viața ta va fi și mai frumoasă. Și mai surprinzătoare.

Război, nu pace.

Image and video hosting by TinyPic
Ar trebui să-mi fie puțin rușine

Pentru felu-n care mă gândesc la tine,

În felu-acela-n care se gândesc majorii,

De trec prin noi, mărșăluind, fiorii.

 

Tu crezi că mă oprește vreun refuz

Să fac din tine țintă și din mine, obuz?

Ce artilerie mai hotărâtă mai găsești

Decât privirile ce ți le dau, când tu te înroșești?

 

Tu crezi că mă opresc niște pereți,

Să trec de ușa ta, să-mi pun pe umeri epoleți?

Imperiul tău, odată cucerit, m-ar face general

Dintr-un soldat fără pluton și fără ideal.

 

Tu poți să-ncerci să nu mă lași să trec de zid,

Dar o să-l sparg și, în urmă, viitorul ți-l închid.

Tu o să crezi că poate-o fac din egoism,

Nu vezi că-ntr-un razboi ca ăsta există romantism.

 

Și poți să speri că o să mă oprească pielea fină,

Că nu o să pătrund adânc în tine, pân’ la rădăcină,

În zilele de foc și-n nopțile furtunoase,

O să-ți țin de urât sub piele, în carne și oase.

 

Într-un final, tu crezi că tot mă va opri ceva,

Un scut, o graniță sau poate chiar altcineva,

Te rog, nu înceta să-ncerci să mă oprești,

Cu cât mai multe piedici pui, cu-atât mai tare mă iubești.

Sa nu vezi si sa crezi

 

Avem simturi, avem nevoi. Avem perceptii, avem pareri.

Avem nevoie si de pauze. De la toate astea.

Uita-te in stanga, uita-te in dreapta. In fata, in spate. Sau uita-te in tine, mai bine.

Daca nu ne-am mai folosi simturile, ce-am pierde?

Uite, de exemplu, inchide ochii. Tot ai sa vezi ceva, niste imagini haotice care-ti trec prin minte si tu le vizualizezi, fara sa vrei. Asta in primele secunde. Dar te obisnuiesti si iti dai seama ca, de fapt, poti sa vezi pe cine vrei, cu ochii inchisi. Asa cum vrei, de cate ori vrei.

Si, deodata, vezi lucrurile mai bine. Vezi mai bine pe cine vrei sa vezi… Imaginatia este mai puternica decat amintirile.

Nu vorbi. Taci putin. Orice iti vine sa spui, abtine-te.

Cuvintele pe care nu le spui raman mai mult la tine. Si ai timp sa le observi, sa le corectezi, sa le imblanzesti, sa le salvezi si, ulterior, sa le pastrezi. Pentru ca incepi sa tii la ele si nu-ti mai vine sa le arunci, asa, oricand si oricui.

Astupa-ti urechile. Incearca sa nu auzi nimic. Doar gandurile, ideile, replicile pe care le-ai da atunci cand iti inchipui ce ti-ar fi spus oricine, oricand. Abia acum incepi sa te asculti, cand nu vrei sa-i mai auzi pe restul.

Cam ciudat, nu? Sa iti dai seama ca simturile tale te mai si incurca, nu doar te ajuta.

Miroase a liniste. A interiorul tau asa cum vrei sa-l vezi mai des. Asta nu poti atinge cu mana, nu este palpabil. Ajungi la linistea ta cand iti ignori simturile. Atunci ramai tu cu sufletul tau.

Mai odihneste-l, din cand in cand, pentru ca pe el nu-l poti gasi sau percepe cu niciunul dintre aceste simturi.

Dar el te ajuta sa afli adevarul despre tine…

 

(Photo Guliver/Getty Images)

Drum bun…

Plimbă-te.

Lasă-ţi paşii să nu gândească drumul, ci să-l creeze. Unde vor ei. O vor face pe rând. O dată dreptul şi, pe urmă, stângul. Ca-n viaţă. Să poţi avansa în drumul tău este obligatoriu să păşeşti şi cu stângul înainte. Este vital, atunci când faci drumuri lungi…În drumul tău, nu calcă lumea în picioare, ci descoper-o.

Priveşte înainte.

Mai bine priveşti în gol decât în urmă. O să simţi adiere de vânt în frunte şi poate o să respiri puţin aer rece. Nu te vei îmbolnăvi, nu este de la frig. Este aerul schimbării. Primeşti aer rece şi îl transformi, prin plămânii tăi, în aer cald, atunci când îl expiri. Aşa să faci cu tot ce vine spre tine şi ţi se pare rece. Trece-l prin pieptul tău, transformă-l, încălzeşte-l şi dă-l lumii înapoi cu căldura ta.
Te plimbi şi trec oameni pe lângă tine sau prin faţa ta. Unora le place să stea şi să-i facă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Nu le place să meargă, obosesc repede şi asta îi frustrează. Vor încerca să te oprească şi pe tine puţin. Dar tu nu o faci, tu te plimbi în continuare. Habar n-ai unde este capătul, dar ţine ritmul paşilor.

Ascultă.

Sunetul paşilor tăi. Şi instinctul. Niciun alt sunet nu îţi vorbeşte cu adevărat, ci este doar zgomot. Tot ce ai auzit de la alţii nu ţi se potriveşte, nu îţi aparţine. Ascultă-ţi sufletul cum îţi spune să mergi şi unde să ajungi. Îţi este ghid. Caută şi el o hartă pe care să o cunoască, aşa cum tu cauţi celălalt trup care să te completeze.

Să ai mereu o mână liberă să o poţi întinde cuiva. Să primeşti, dar şi să oferi. Să ai pe cine să ridici, dar şi cine să te prindă, dacă te împiedici şi cazi. Să găseşti acea mâna care te va strânge, inconştient, când vrea să te apere de ceva. De cineva. Chiar şi de tine.
Fă-ţi viaţa o plimbare. Atât de lungă şi frumoasă, încât atunci, mai târziu, când vei face o plimbare prin viaţa ta, să o faci de mână cu cine trebuie.

(Photo Guliver/Getty Images)

Despre oameni

Un om ascundea un secret şi o minciună. Totul se întâmpla departe de ochii celorlalţi. Ba dimpotrivă, ar fi văzut mai bine cu ochii închişi toate acestea. Era un om contra lumii. Dar nu pentru că ar fi avut ceva contra ei. 

O lume care nu era atentă la el şi la ce ascunde în interiorul lui, sub hainele obişnuite, printre oase şi ţesuturi, muşchi şi nervi, piele şi celule, organe şi carne.

O construcţie perfectă, gândită şi realizată în detalii pe care omenirea nu le cunoaşte încă pe de-a întregul, este dominată de o construcţie invizibilă, formată din emoţii, gânduri, întrebări, răspunsuri, idei, păzită şi condusă de doi ambasadori, doi inspectori – sufletul şi mintea.

Nu ştiu cum s-au născut în el, nici secretul şi nici minciuna. Dar sigur sunt acolo, ascunse în ochii lui. În toate gesturile care încearcă să spună că nu ascunde nimic.

Mă pun în locul lumii, de câte ori îl văd şi îl observ, întrebându-mă, aşa cum ar face oricine în locul meu – ‘oare secretul este despre mine?’ sau ‘poate a auzit vreo minciună legată de mine?’. Sau chiar ambele?!

Omul acesta stă nemişcat, la locul lui. În mijlocul lumii. Şi, cu toate astea, el nu ştia care este, de fapt, locul lui în această lume. Acesta este un secret. Minciună este să crezi că nu ai niciun loc.

Şi omul tot stătea nemişcat, întrebându-se şi el care este diferenţa dintre cele două.

Secretul se laudă că el este aparat de demnitate, că trăieşte atâta timp cât cel în care şi-a făcut loc, are cuvânt şi nu îl divulgă. Odată spus, un secret moare. Odată spusă, o minciună trăieşte. Şi poate să omoare. Vise, planuri, idei.

Minciună, la rândul ei, se laudă că, dimpotrivă, atâta timp cât există demnitate, ea nu poate trăi, nu poate creşte.

Aşa că, aparent, secretul şi minciuna sunt duşmani. Că nu pot exista şi una şi alta, în acelaşi timp. Iar ideea asta îl ţinea nemişcat pe omul nostru.

Cu toate astea, el ştia că minciuna este un adevăr ţinut secret. Iar un secret este un adevăr care nu poate fi spus. Ambele ascund un adevăr, deci nu pot fi duşmani, totuşi. Şi se tot miră că, dacă el aşa este construit pe dinăuntru, oare aşa este toată lumea?

Într-un final, s-a ridicat şi a început să meargă prin lume, întrebându-i pe fiecare în parte dacă aşa se întâmplă şi cu ei, încercând să-şi găsească liniştea. A întrebat bărbaţi, a întrebat copii. A oprit femei pe stradă să le întrebe, a bătut la uşi unde a vorbit cu bătrânii. A ascultat înţelepţi şi a fost atent şi la cei care nu au şcoală. A întrebat doctori şi a întrebat preoţi. A fost până şi pe alte continente să întrebe alte rase.

Toţi s-au împărţit în doar două categorii. Unii au răspuns că da, alţii că nu. Dar care au minţit şi care au spus adevărul? N-am să-i spun omului, că pe mine nu m-a întrebat, dar cred că toţi au spus adevărul.

Dar încă mă gândesc dacă ce v-am spus aici este un secret sau o minciună…

(Photo Guliver/Getty Images)

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campania 10/2014

10.07.2014 - 30.07.2014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG