Sunt aici.

Image and video hosting by TinyPic

Aruncat pe un nor, incolor,

Zbor, plutesc, nu găsesc unde să cobor

Și,încă, zbor.

 

Dintre oameni sau sfinți îmi aștept,

Îngerul de pe umărul meu drept

Și tot aștept.

 

Cu litere mari,

Mereu strig, ‘HAI APARI!’,

Așezat în genunchi, mă uit spre cer și-ți cer,

 

Haide, vino, sunt aici,

Doar tu poți să mă ridici,

Să mă faci cel mai fericit,

 

Cheamă-mă macar puțin,

Haide, lasă-mă să vin,

Să îmi spui ‘Eu sunt aici’.

 

Cei din jurul meu merg, eu alerg,

Nu sunt unul de-al lor, ei nu-nțeleg

Și mai tare alerg,

 

Ochii lor mă găsesc,mă rănesc,

Zâmbetele din urma mă-nnebunesc,

Tot nu mă opresc.

 

Haide, vino, sunt aici,

Doar tu poți să mă ridici,

Să mă faci cel mai fericit,

 

Cheamă-mă măcar puțin,

Haide, lasă-mă să vin,

Să îmi spui ‘Eu sunt aici’.

 

Aruncat pe un nor, incolor,

Zbor, plutesc, nu găsesc unde să cobor

Și, încă, zbor….

 

Foto: Thinkstock

Asfalt vals. Doi pași înainte, unul înapoi.

Image and video hosting by TinyPic

A plouat puțin. Cât să se vadă cerul și pe asfalt. Sunt mulți pași care-l calcă în picioare. Tot timpul alții.

Luna își caută și ea stelele în asfaltul pietruit și negru. Nu sunt stele acum. Însă cerul de pe asfalt are în locul lor reflexiile felinarelor de pe stradă. Daca privești în pământ, simți că s-a întors lumea cu fundul în sus.

Este ora la care lumea e în restaurante. Între seară și noapte, între pământ și apă, între asfalt și cer.

La mese, doi câte doi își plimbă mâinile ba sub masă, ba peste farfurii și pahare. Printre terase, alte perechi își plimbă umbrelele, zâmbetele, gândurile.

Pe un colț, un om îmbătrânit pictează. Orice portret în zece minute. Nu este coadă, dar mai mulți curioși vor să vadă cum îi iese desenul și se uită ba la șevalet, ba la modelul de pe scaun și își dau cu părerea ca într-un muzeu. Trec două-trei portrete. Nu seamăna foarte bine cu originalele, dar au ceva în comun. Ceva în privire. Aceeași lumină din ochi. În toți ochii născuți din cărbune.

Dacă te uiți mai atent la pictor în timp ce își studiază modelul, se vede cum o privește pe cea de pe scaun, dar de fapt vede pe altcineva. Se vede dorul în privirea lui. Se folosește de modelele pe care le pictează, ca să îi vadă mereu ochii celei care îi lipsește. Nicio ploaie nu poate spăla asta de pe niciun desen din mintea lui.

Câțiva metri mai încolo, un șofer de mașină de epocă așteaptă clienții pentru a-i plimba prin zona veche a orașului. Mașina este autentică, veche, el nu. E tânăr și privește în gol. Toți trec pe lângă mașină și pare că în următoarea perioadă nimeni n-o să se suie.

El se uită din când în când în oglinda retrovizoare. Câteodată zâmbește și imediat devine trist. Mașina stă pe loc, dar el călătorește. Departe, acolo unde n-a mai ajuns demult, deși merge mai mereu într-acolo. Se uită în acea oglinda de parcă își vede viața în ea. Când se uită în ea zâmbește, când întoarce privirea pe banchetă, ochii se transformă. La fel și sufletul lui. Ploaia asta sigur nu-l ajută.

Foarte aproape de mașină trece o domnișoară pe bicicletă. Merge nesigur, merge încet. Este îmbrăcată ca de întâlnire și merge încet să nu se stropească. A mai trecut și acum o jumătate de oră. Atunci nu ploua. Dar tot așa nesigur mergea. Din loc în loc, privește peste umăr, parcă așteptând pe cineva care să o urmărească.

Nu merge încet, ci așteaptă pe cineva. Nu așteaptă stând pe loc, ci în mers, încercând să grăbească venirea celui care trebuie să vină în urma ei. El nu vine, ea nu pleacă. Doar se învârte pe loc în aceeași zonă. Este ca un cățel care vrea să te facă să te joci cu el și fuge singur înaintea ta, iar apoi întoarce capul spre tine să vadă dacă l-ai înțeles. Pentru ea nu-i o joacă, așa se vede din nerăbdarea umplută de teamă cu care privește.

Luna s-a mutat de pe trotuarul meu pe celălalt. Acolo luminile felinarelor oglindite în cimentul asfaltului sunt și mai multe. Are cerul la picioarele noastre, iar mulți dintre noi suntem norii lui. Fiecare dintre noi ducem câte o ploaie. Într-o zi ea se va scurge cu totul din noi și vom naște soare. În noi, pentru ceilalți.

Acum, pictorul, șoferul, biciclista și câțiva dintre cei care citesc rândurile astea caută pe cineva în tot ce văd în jurul lor.

Nu caută să găsească persoana de care le e dor, ci să se regăsească pe ei înșiși.

Înțelesul nopților.

Image and video hosting by TinyPic

Ai adormit de câteva minute,

Degetele tale prin ale mele au rămas pierdute.

Eu mai aștept puțin, câteva stele,

Să-mi intre o nouă noapte pe sub piele.

 

Te-ascult cum îmi respiri tăcut,

E liniște acum în așternut.

Părul nu-ți mai e acum sub observație,

Se-amestecă cu perna, cu aceeași grație.

 

Tu nu știi, dar eu te privesc și-acum timid,

Când stai pe-o parte și pătura e-un zid,

Îți mângâi pielea ca și cum nici n-o ating deloc,

Îți spun cuvinte care nu se mai întorc.

 

Ușor, ușor, pleoapele-mi ascund privirea,

Mai stau puțin să-ți pregătesc trezirea,

Cât luna-ncepe să bea un nor de vin,

Te mai sărut o dată, ca să-mi răspunzi cu un suspin.

 

Am adormit și trec din vis în vis și prin coșmaruri,

Vorbesc în somn, zâmbesc, mă sperii, prind balauri,

Dar toate diminețile o să mă vezi pe partea

Cealaltă a patului, că sufletul nu doarme noaptea.

 

Luna bea un nor cu vin.

 

Foto: Thinkstock

Orașul Minunilor (fragment)

Image and video hosting by TinyPic

 

Înainte de concertul din această seară. O pagină din basmul ‘Orașul minunilor’. Unele personaje abia așteaptă să vă cunoască. Acestea sunt doar niște exemple…

 

———————

Abia ce s-a ridicat puțin soarele de după stânci, că primul care a făcut ochi a fost Bluture. Bucuros de o altă dimineață cu soare, începu să bată din aripi, învârtindu-se în jurul noilor lui prieteni, Lumea și Baltazar.

Muzica aripilor lui îi trezi ușor pe cei doi și, astfel, porniră, din nou, la drum, în căutarea Dirijorului.

Cărarea îi plimba prin fața unei păduri care se termină destul de repede. Pe marginea pădurii au dat de niște tufișuri albe, din vată de zahăr și copaci în care nu se găsea doar un fruct, ci unele de mai multe feluri, așa că au avut ce să mănânce în acea dimineață.

Drumul i-a dus pe cei trei la un lac dincolo de care se vedea o altă pădure, mai deasă și mai întunecată.

‘Ce ne facem, cum ajungem pe partea cealaltă a lacului, că eu nu știu să înot?’, spuse Lumea îngrijorată.

‘Eu nu cred că am putere să înot până la malul celălalt, cu tine în spinare. N-am mai mâncat demult carne și nu mai am așa puteri.’, încerca Baltazar să se scuze, cu o ușoară rușine în glas.

‘Poate am eu cum să vă ajut?’. Vocea aceasta n-au mai auzit-o până acum. Și tigrul și fetița s-au întors către Bluture, dar acesta era și el surprins că nu știa cine a vorbit acum.

‘Priviți în jos, nu mă vedeți? Sunt aici’. Pe o piatră, la marginea lacului era o broască țestoasă. Avea tâmplele roșii, dar nu era ca toate țestoasele, ci avea carapacea și picioarele albe, ca o piatră calcaroasă de râu.

‘M-ați confundat cu pietrele astea, nu, de-asta nu m-ați observat de la început?’, continua broasca țestoasă să vorbească, în timp ce înainta încetișor spre ei.

‘Cum te cheamă pe tine? Noi suntem Lumea, Bluture și Baltazar.’

‘Numele meu este Paganini, țestoasa albă.’

‘Ne pare rău ca nu te-am văzut de la început. Eram prea atenți cum să traversăm lacul și nu știm cum, pentru că eu nu știu să înot, iar tigrul nu are putere să mă ducă până pe malul celalalt.’

‘Dar ce vreți să faceți acolo? Nu am mai văzut pe nimeni să vrea să meargă în pădurea de dincolo de lac.’

‘Îl căutam pe Dirijor. Vrem să ne ajute să găsesc cheile de la cutiuțele muzicale și Orașul Minunilor, de unde vin eu, să fie iar un oraș fericit în care se aude muzica mereu, iar mama mea să cânte în fiecare dimineață din bucătărie.’

‘Am auzit și eu de Dirijor, dar nu știu pe nimeni care să-l fi găsit și chiar și eu am încercat să dau de el.’, spuse țestoasa, resemnată.

‘Am mers peste mări și țări, am mers și pe șapte cărări.’

‘Așa, și? L-ai găsit, până la urmă?’, întrebă nerăbdător Bluture.

‘Tot nu l-am găsit, din nefericire. Dar dacă nu va încurc, pot să vin și eu cu voi. Cunosc bine misterele locurilor de aici și cea mai mare calitate a mea este răbdarea, de-asta și merg așa încet, pentru că nu mă grăbesc.’

Cei trei se uitară unul la altul și hotărâră din priviri să-l accepte și pe Paganini în grupul lor.

Ca niciodata.

Image and video hosting by TinyPic

Imi plac povestile. La nebunie. Sa le citesc, sa le aflu, sa le scriiu, sa le inventez, sa le traiesc.

Peste o saptamana o sa traiesc una dintre cele mai frumoase din viata mea.

Orasul Minunilor este o lume. Fara granite, fara vize.

Acest oras s-a nascut dintr-un basm pe care l-am scris pentru spectacolul nostru de vinerea viitoare.

Ati fost mereu langa mine si aici si in fata scenei… Imi doresc sa impratasesc cu voi o mica parte din aceasta poveste. Daca va place, daca vreti sa o stiti pe toata, va asteapta pe 3 octombrie cartea cu Povestea. Si concertul de poveste.

Va astept.

Ca niciodata.

 

Orasul minunilor

(fragment)

Cu soarele sprijinit pe pervazul geamului, Lumea isi deschise ochii si sari imediat din pat. Da, chiar asa ii pusesera numele parintii fetitei, Lumea. Pentru ca era lumea lor si isi doreau sa stie asta si ceilalti si sa ramana asa toata viata.

Mama ei ii pieptana in fiecare seara parul blond, desi fetitei nu-i placea sa stea prea mult intr-un loc si incerca mereu sa scape cat mai repede din varfurile periei. Ce o facea sa stea cuminte, totusi, erau vorbele mamei care ii spunea mereu ca nu o piaptana, ci ii face curat prin vise cu peria, inainte sa adoarma. 

Fiecare dimineata incepea cu vocea mamei cantand din bucatarie. Tatal pleca de-acasa sa munceasca, dinainte sa dispara luna de pe cer. Intr-o seara, inainte sa adoarma, cu ochii aproape inchisi, Lumea l-a intrebat de ce pleaca asa devreme in fiecare dimineata. ‘Fetita mea, de fiecare data plec cu noaptea-n cap, ca sa ajung la orizont, sa imping soarele pana in dreptul geamului tau, sa fie acolo mereu, cand te trezesti.’ Si i-a fost de ajuns ca sa adoarma, zambind.

In dimineata asta ceva era diferit. Soarele era acolo, iar zambetul si ochii ei albastri, in oglinda de pe usa, erau aceleasi. Ceva lipsea, totusi, si nu isi dadea seama ce. Chiar si papusile erau la locul lor. Se invartea pe loc, usor, de pe un picior pe altul si cauta ceva in jurul ei si nu stia ce. Dupa ce se invarti pe loc de cateva ori, raspunsul a prins-o cu fata la geam, privind spre orizont. Nu mai auzea cantatul mamei ei, coloana sonora a copilariei ei. 

In pijama si in papuci, Lumea fugi repede in bucatarie sa afle ce se intamplase. Mama ei statea jos, pe un scaun albastru, privind la cutiutele muzicale din fata ei, puse pe masa din bucatarie. Locul unde pana mai ieri statea o cheie frumoasa, in lemnul cutiutei muzicale, era acum o gaura de cheie. Parca era un corp de fetita desenat, de un copil. Doar un cap rotund si un corp triunghiular la baza lui, fara maini sau picioare. 

 

Foto: Disney, Alice in Tara Minunilor

 

În loc de titlu

Dac-ar fi după mine,

Aș turna într-un pahar

Timpul până când o să te văd iar,

L-aș da tot pe gât,

Că dintr-atâția munți și văi,

Eu, mereu, mă-ntorc la sânii tai.

 

Dac-ar fi după mine,

Te-aș ascunde-ntr-un cuvânt,

Cel mai frumos de pe Pământ

Și te-aș ține pe buze,

Chiar de-ar fi să tac mereu,

Tu mă faci să fiu cel mai bun eu.

 

Dac-aș ști cum se face,

Te-aș cunoaște dintr-un foc

Si-aș face pelerinaj de la ruj la toc.

Nu mă pot abține,

Chiar de-ar fi s-ajung în iad,

În toate păcatele cu tine să nu cad.

 

De-aș afla că exiști,

M-aș trezi din poezii,

Nici cuvintele nu mi-ar mai veni,

Dar pân-o să-mi vorbești,

Caut rime și subiect,

Lipsa ta e cel mai bun efect.

 

 

foto: Thinkstock

Istoria lumii

 

Orice există pe lumea asta este o dovadă de speranță. Nu contează care este visul nostru sau ambiția, dorința, nevoia. Suntem înconjurați de dovezi, dar îmbuibați cu scuze și motive de a nu merge până la capăt.

 

Există munți ca să învățăm să urcăm. Să ne obișnuim să menținem suflul până ajungem sus, iar acolo, când credem că o să ajungem și o să cădem lați de oboseală, luăm o gură de aer care să ne țină și mai mult, după ce vedem pesiajul, drumul pe care l-am făcut singuri.

 

Există mări și oceane ca să învățăm să ne menținem la suprafață. Dezbrăcați de orice, de haine și de orgolii, dăm ușor din mâini și mergem înainte. Când ești în larg crezi în orice mal.

 

Există pământ să învățăm să mergem și să nu călcăm în picioare pe nimeni.

 

Există animale să ne învețe că sufletul și instinctul sunt mai puternice decât rațiunea și știința. Supraviețuirea este o artă, nu o știință.

 

Există și alți oameni pentru a înțelege că nu suntem singuri niciodată. Printre toți oamenii sunt unii născuți pentru noi. Și noi pentru alții.

 

Există drumuri care nu duc nicăieri, pentru a fi mai atenți la semnele care ni se arată mereu și le ignorăm. Pe drumul nostru doar noi înșine putem merge.

 

Există soare pentru a învăța din răsăritul și apusul lui răbdarea ca orice început are un sfârșit și invers, iar asta are o frumusețe anume.

 

Existăm. Și este suficient să avem dreptul și motive să sperăm mereu și să credem. Și nu trebuie să ne dăm bătuți niciodată.

 

 

Foto: Thinkstock

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campanie 14/2014

02.10.2014-22.102014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG