Istoria lumii

 

Orice există pe lumea asta este o dovadă de speranță. Nu contează care este visul nostru sau ambiția, dorința, nevoia. Suntem înconjurați de dovezi, dar îmbuibați cu scuze și motive de a nu merge până la capăt.

 

Există munți ca să învățăm să urcăm. Să ne obișnuim să menținem suflul până ajungem sus, iar acolo, când credem că o să ajungem și o să cădem lați de oboseală, luăm o gură de aer care să ne țină și mai mult, după ce vedem pesiajul, drumul pe care l-am făcut singuri.

 

Există mări și oceane ca să învățăm să ne menținem la suprafață. Dezbrăcați de orice, de haine și de orgolii, dăm ușor din mâini și mergem înainte. Când ești în larg crezi în orice mal.

 

Există pământ să învățăm să mergem și să nu călcăm în picioare pe nimeni.

 

Există animale să ne învețe că sufletul și instinctul sunt mai puternice decât rațiunea și știința. Supraviețuirea este o artă, nu o știință.

 

Există și alți oameni pentru a înțelege că nu suntem singuri niciodată. Printre toți oamenii sunt unii născuți pentru noi. Și noi pentru alții.

 

Există drumuri care nu duc nicăieri, pentru a fi mai atenți la semnele care ni se arată mereu și le ignorăm. Pe drumul nostru doar noi înșine putem merge.

 

Există soare pentru a învăța din răsăritul și apusul lui răbdarea ca orice început are un sfârșit și invers, iar asta are o frumusețe anume.

 

Existăm. Și este suficient să avem dreptul și motive să sperăm mereu și să credem. Și nu trebuie să ne dăm bătuți niciodată.

 

 

Foto: Thinkstock

Cerul cu litere căzătoare.

Image and video hosting by TinyPic

Se uită stelele la noi, noapte de noapte,

Se miră de sufletele noastre necoapte,

Și nu înțeleg cum de ne-au dat atâtea hărți,

Dar tot ne pierdem între noi fugind prin alte părți.

 

Se uită stelele la noi cu jind

Că-n fiecare seară pentru noi se-aprind,

Să le-ascultam lumina și ordinea cerească,

Iar despre noi, sclipirea să ne povestească.

 

Se uită planetele la noi cu indulgență,

Se-ntreabă cum este-așa o existență,

De mii de ani s-avem aceleași căutări

Când ele, noaptea, ne dau răspuns l-atâtea întrebări.

 

Se uită stele la noi și nu ne înțeleg,

Cum de-am ajuns un glob întreg,

Să stăm cu ochii în jos să numărăm lovele,

Și nu privim mereu în sus la tezaurul cu stele.

 

Se uită soarele la noi și-ncearcă să ne lumineze,

La noi ajunge vânt cand el începe să ofteze,

Să nu ne plângem când tot ceru-i înnorat,

E felul stelelor să ne spună că, iar, le-am supărat.

 

Foto: Thinkstock

Strictul necesar

Image and video hosting by TinyPic

Să nu arunci pe geam, să nu te irosești,

Nici să nu dai mai mult decât poți să găsești,

Nu mă-nvăța să mă obișnuiesc decât cu ceva rar,

Dă-mi din privirea ta doar strictul necesar.

 

Pune deoparte porții, măsoară dozele la miligram,

Așează pe culori și-arome zâmbetul tău ca un balsam,

E coadă-o viață-ntreagă la degetul tau inelar,

Tu nu alegi, tu-i tragi la sorți jucându-te c-un zar.

 

Ești foarte atentă să nu consumi din suflet multe doruri,

Dar faci colecție de masculinele onoruri,

Bărbații văd în tine un tablou celebru, pentru colecționari,

Tu ești doar un portret pervers, pus într-un chenar.

 

În patul tău cu așternuturi de alcool medicinal,

Zâmbești steril, să nu iei vreun microb mortal,

Să-atingă cineva inima ta nu vezi că-i necesar,

Ferească sfintii perna ta de un asemenea coșmar.

 

Ca tine-s toate, dar niciuna nu-i ca tine,

Mă faci să te iubesc enorm, urându-mă pe mine,

Dar să îmi placă viața asta e de ajuns să am habar

Că undeva în lume-i cineva ca tine și asta-i strictul necesar.

 

Foto: Thinkstock

Tu-mi ești victima, eu-ți sunt crima

Image and video hosting by TinyPic

Mai bine te duci la sertar și iei un cuțit,

Al doilea de sus, cu mânerul tocit

Și-ncepi să mă-țepi dincolo de piele

Decât să taci, iar, la cuvintele mele.

 

Sau mai bine apleacă-te și scoate de sub pat,

Toți monștrii pe care i-ai pus la-nnoptat,

Cu gheare și colți să mă rupă-n șase,

Decât să te-arunci în brațele lui mincinoase.

 

Mai bine te făceai măcelar sau vreun doctor chirurg

Și priveai cu atenție cum lacrimi prin vene-mi curg,

N-am uitat că nu-ți place roșul deloc,

Așa că mi-am colorat sângele dintr-un foc.

 

Mai bine erai mută și n-aveai cum să zici,

Vorbele alea mari, cu litere mici,

Sau mai bine eram eu cel mut acum,

Să n-audă nimeni cum te urlu pe drum.

 

Cel mai bine iau eu perna alba când dormi

Și-i imprim chipul tău când, în vis, te transform,

Să fiu eu cel care merge la-nchisoare,

Decât să te iubesc și să nu am suflare.

Mai multe oglinzi decât icoane

Ecoul face ca deschiderea ușii să pară mai importantă decât o ușă obișnuită. Totuși, este doar o intrare, dar, pentru cei mai mulți, cu rol de ieșire. O ieșire din capcanele pe care și le pun singuri. Lumina intră și ea brusc semnalizând drumul până în capătul construcției din piatra.
Puține ferestre, dar înalte. Sunt puse la înălțime, nu pot fi deschise de om. Nu fără ajutor. Parcă s-ar deschide mai ușor din afară de către ei, sfinții care se învârt în jurul bisericii ca niște copii în jurul unei căsuțe de jucărie, jucându-se cu figurinele dinăuntru. Oamenii vin aici să-și caute lumina, dar totul este construit parcă în ciuda soarelui, să intre cât mai puțin.
Cineva, demult, s-a gândit că soarele poate fi înlocuit cu o lumânare, iar Dumnezeu cu un preot.  Oamenii intră pe rând și devin altcineva aici. Își spun regrete, fac promisiuni, nu mișcă mai deloc minute în șir. Cei mai mulți privesc în jos, cautând Cerul la picioarele lor, ascuns de covorul călcat în picioare de pași vinovați și presat de genunchi resemnați.
Alții privesc în sus și caută răspunsuri în cerul de piatră colorată, care stă ca un capac deasupra lor sub forma cupolei. De ce oare nu există biserici în aer liber?

Icoanele așteaptă, neputând să facă nimic în alegerea celor care le sărută și le ating. Sunt ca niște oameni paralizați care pot privi, dar nu mai pot mișca și nici spune nimic. Doar ascultă.
Oamenii sunt în stare să spună orice pentru a depăși un moment greu. Mint oameni, mint icoane, se mint pe ei înșiși.
Este o comunicare inegală. Icoanele se țin mereu de cuvânt, pentru că ele promit doar să asculte. Dar acolo, urmăriți de ele, oamenii promit totul și nu fac nimic de cum au zis Amin și au pășit, din nou, pe bulevard.
Le este teamă să nu fie pedepsiți și caută scuze, nu iertare. Dar credința lor durează cât arde o lumânare subțire, la cincizeci de bani bucată. Cât niște rânduri memorate din Biblie, recitate în gând ca o formulă magică sau un blestem.

Biblia este un fel de Codul Bunelor Maniere pentru credincioși. Nimeni nu te învață să crezi și să iubești oamenii. Este o lecție care nu se învață, este o nevoie. Oamenii au nevoie de credință, însă școala nu are nevoie de religie. Dacă este așa, atunci ar trebui să se predea în școli și ore de Prietenie, Omenie și Toleranță. În special pentru atei. Să nu crezi în nimic mi se pare o formă de egoism. Poate chiar o teamă. Sau poate o răzbunare pe copilăria ta. Icoana ateului este o oglindă. Un om care nu simte îngerii sau nu-i vede, este un om singur.

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să existe biserici, ar fi ales ca preoții să nu fie oameni. Știu ei de ce, dar noi știm și mai bine.

Astăzi, icoana Fecioarei Maria va fi cea mai răsfățată. Voi, cu acest nume, fiți mândri de el și să vă bucurați toți anii…

Ambasadoare de păcate.

Image and video hosting by TinyPic

 

Știi locul ăsta-n care ești acum, fără să vrei?

Unde ai ajuns fără poteci, cărări și nici alei.

E gândul meu și de aici nu prea mai poți găsi ieșire,

Poți să încerci, dar am făcut cea mai obraznică răpire.

 

În realitate, poți fi una dintre cele rușinoase,

Cu rochii lungi și nu te duci în alte case,

Însă, în minte se-ntâmplă des un fenomen,

Ai tâmplele fierbinți, mă arzi pe abdomen.

 

De obicei, tu stai picior peste picior,

Spatele drept, privirea verde în covor,

În gândul meu nu este loc de mobiliere,

Rămâi înfășurată-n jurul meu, înfiptă în plăcere.

 

Nimeni nu te știe vorbăreață,

Răspunzi cu glas încet și nu privești în față,

Dar ce-avalanșă de imagini știi să faci când strigi,

Prin gândurile mele toată noaptea te împingi.

 

N-o să te șantajez cu ce știu despre tine,

Te las în gândul meu să-mparți dorințe clandestine,

Atâta timp cât nimănui dintre toți și toate,

Nu-i dai motive să îi fii ambasadoare de păcate.

 

Foto: Thinkstock

De două ori. Mai mult sau mai puțin.

Image and video hosting by TinyPic

Fără timp suficient, cam asta pare să devina ‘boala’, fobia următorilor ani. Tot ce presupune tehnologie și inovație este îndreptat spre a economisi timp. Cu toate astea, avem din ce în ce mai puțin si o recunoaștem. Probabil, suntem epoca cu cea mai proastă gestiune a propriului timp. Consecința firească este să avem prea puțin și pentru ceilalți din viața noastră. Pe urmă, pentru plăcerile noastre, pentru hobbyuri, ambiții, obsesii, vise.

Să se adune toți oamenii deștepți, toți oamenii de știință și doctorii să ne spună într-o zi așa – ‘de astăzi, avem cu toții câte două corpuri, nu doar unul, ca până acum.’ Ca un frate geamăn, dar cu aceleași gânduri, emoții, probleme, slăbiciuni. Singurul lucru care îi unește să fie sufletul. Rațiunea se împarte în cele două trupuri, fiecare cu discernământul său. Creat în ideea de a câștiga timp, al doilea trup va putea fi în același timp în două locuri diferite, va putea vorbi despre două idei diferite în același timp, cu două persoane diferite.

Dar dacă am avea două inimi, pe cine am iubi mai tare, pe noi înșine sau pe cei de lângă noi? Am alege ca ambele trupuri să se ducă la aceeași persoană? Asta în cazul în care și ea îți dedică ambele trupuri ție. Am păstra un corp pentru povestea noastră de dragoste și unul l-am trimite ‘la joacă’?

Ne-ar păsa mai mult sau de două ori mai puțin. De oricine și orice. Ne-ar fi la îndemână să devenim mai diabolici decât ne putem închipui sau mai salvatori decât știm că suntem.

Câte locuri am putea să vedem mai repede și în același timp… Dar așa am alege să ne folosim celalalte picioare, să ne facă niște turiști și mai eficienți? Poate am dansa mai mult și poate am alerga mai tare.

Cu încă două mâini în plus, am alege să facem mai multe cumpărături, să luăm mai multe lucruri care să ne aparțină? Sau am putea să îmbrățișăm și mai cuprinzător, să aplaudăm mai puternic, să mângâiem mai des. Poate ca am vorbi mai puțin. După o perioadă, în care ne-am da seama că nu avem chiar așa multe să spunem cu o singură gură, dar cu două…

Mai târziu, am fi mai atenți, pentru că am auzi mai multe. Și ne-am da seama ce puțin am ascultat până acum. Ne-am privi mai des sau am alege să vedem și mai mulți oameni. Ne-ar impresiona mai multe lucruri sau ne-am preface că nu vedem altele și mai intens ca până acum. Și, totuși, cu toate avantajele și dezavantajele astea, cu toate alegerile pe care ar trebui să le facem, vă dați seama că am putea visa de două ori mai mult cu ochii închiși? Sau, și mai bine, deschiși?

Mie asta mi-ar plăcea cel mai tare. Sunt convins că și vouă. Fac pariu. Cu toate cele patru mâini.

Semnat,

Noi.

 

Foto: Thinkstock

GUEST BLOGGER

Cornel ILIE

Artist&Blogger

GUEST BLOGGER

Radu F.
Constantinescu

Scriitor, blogger,
creative copywriter

AUTORII BLOGULUI

BROSURA CURENTA

Campanie 13/2014

11.09.2014-01.10.2014

Răsfoieşte Broşura >
Castigator roblogfest 2011

ARHIVA BLOG